Cum am ajuns din exportatori de energie, importatori de neputință

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Există o întrebare pe care nimeni nu pare dispus să o pună. Cum este posibil ca o țară care producea energie pentru o industrie uriașă să aibă astăzi emoții în privința propriului consum, deși industria energofagă a fost în mare parte desființată?

Unde s-a rupt lanțul? Nu, răspunsul nu este că România a rămas fără resurse. Încă avem gaze natural și hidrocentrale. Avem energia nucleară de la Cernavodă. Avem vânt, soare și unul dintre cele mai diversificate mixuri energetice din Europa. Suntem însă vulnerabili.

Înainte de 1990 exista un sistem energetic integrat. Nu era perfect. Era produsul unei economii centralizate, cu toate limitele și rigiditățile ei. Avea însă o logică pe care astăzi am pierdut-o.

Minele alimentau termocentralele. Conductele alimentau rafinăriile și centralele pe gaze. Rețelele electrice deserveau marile platforme industriale. Petrolul, gazele, cărbunele, energia electrică și transportul lor făceau parte din aceeași arhitectură strategică. Statul gândea sistemul ca pe un organism viu.

După 1990 am confundat reforma cu dezmembrarea. În loc să modernizăm ceea ce era depășit, am demolat. În loc să reconstruim, am improvizat. În locul unei strategii naționale, am avut, de prea multe ori, strategii de mandat.

Ani la rând s-au închis mine, termocentrale, rafinării, combinate petrochimice și platforme industriale. Unele trebuiau restructurate, fără îndoială. Altele deveniseră nerentabile. Dar fiecare închidere ar fi trebuit urmată de o investiție nouă, de o capacitate modernă, de o alternativă.

Prea des, alternativa a rămas doar pe hârtie.

Au urmat privatizări care au avut rezultate foarte diferite. Unele au salvat companii și au adus investiții. Altele au rămas asociate, în percepția publică, cu lipsa de transparență, cu promisiuni neonorate, cu active strategice înstrăinate fără beneficii proporționale pentru stat și cu dispariția unor capacități industriale. În prea multe cazuri, interesul pe termen lung al României a părut subordonat intereselor de moment.

Între timp, consumul industrial s-a prăbușit. Siderurgia, petrochimia, metalurgia și industria chimică nu mai consumă nici pe departe energia de altădată. Și atunci apare întrebarea firească: dacă avem un consum mai mic, de ce avem mai multe probleme?

Pentru că energia nu înseamnă doar cantitate. Înseamnă continuitate. Astăzi, o parte importantă a producției vine din surse regenerabile. Este un pas necesar și firesc. Dar soarele nu strălucește la comandă. Vântul nu bate după programul de consum.În orice sistem modern, această variabilitate trebuie compensată.

Cu ce? Cu centrale flexibile. Cu hidrocentrale cu acumulare prin pompaj. Cu baterii de mare capacitate. Cu rețele inteligente. Cu investiții făcute la timp.

Nu se pot construi sute de megawați în eolian și fotovoltaic fără construirea, în același timp, a infrastructurii care să le susțină. Nu se poate produce un excedent de energie la prânz care să fie folosit automat seara. Energia electrică nu se depozitează în fire. Ea trebuie consumată pe loc sau stocată în instalații speciale, iar România are încă prea puține asemenea capacități.

La fel de grav este că s-a pierdut viziunea integrată asupra întregului sector energetic. Petrolul merge într-o direcție – gazele în alta. Energia electrică și ea în altă direcție. Transportul prin conducte are propriile priorități. Rețelele electrice altele.

Fiecare companie își urmărește propriile obiective, fiecare minister își prezintă propriile planuri, fiecare guvern își rescrie propriile priorități. Din păcate, prea mulți ani România a înlocuit planificarea strategică cu improvizația administrativă. A tolerat întârzieri, proiecte abandonate, investiții amânate și decizii contradictorii. Iar acolo unde lipsa de competență s-a întâlnit cu interese private sau cu suspiciuni persistente de corupție, nota de plată a fost achitată de cetățeni și de economie. O națiune care nu mai controlează coerent modul în care își produce, își transportă, își stochează și își valorifică energia riscă să descopere, prea târziu, că nu lipsa viziunii este o problemă mai gravă decât lipsa resurselor.