Cum se scrie corect: „naționalitate român” sau „română”? Confuzii frecvente din gramatica limbii române și când a apărut prima națiune română

Una dintre cele mai răspândite confuzii gramaticale din spațiul public românesc apare în jurul formulării corecte a apartenenței naționale: se spune „naționalitate român” sau „naționalitate română”? De ce apare această confuzie și ce ne spune ea despre evoluția limbii române?

În formularele oficiale, pe rețelele sociale, în CV-uri sau în exprimarea cotidiană, apare adesea întrebarea: „Care este naționalitatea ta?” Răspunsurile sunt adesea amestecate: unii scriu „român”, alții „română”, iar unii chiar „roman”, fără diacritice. Forma corectă este „română”, deoarece, în acest context, substantivul „naționalitate” cere un adjectiv de relație, nu un substantiv de persoană. Prin urmare, spunem „naționalitate română”, așa cum spunem și „limbă română”, „muzică română” sau „literatură română”. Confuzia dintre „român” și „română” provine, de cele mai multe ori, din necunoașterea regulilor de acord gramatical sau din obiceiuri de vorbire.

Cum se scrie corect: „naționalitate român” sau „română”?

Din punct de vedere gramatical, „român” este un substantiv de gen masculin care desemnează o persoană, adică un cetățean al României. Atunci când completăm rubrica „naționalitate” într-un formular, avem nevoie de adjectivul care descrie acea apartenență, adică „română”. Este aceeași regulă care se aplică tuturor naționalităților: spunem „naționalitate franceză” și nu „francez”, „germană” și nu „german”. Forma adjectivală este obligatorie în acest context. Cu toate acestea, în vorbirea de zi cu zi, mulți omit această regulă, iar forma greșită „român” devine, din păcate, frecventă.

Această greșeală este similară cu alte confuzii gramaticale frecvente în limba română, mai ales în ceea ce privește acordul între gen și număr. Expresii precum „o carte frumos” sau „o fată deștept” sunt dovada unei lipse de înțelegere a relației dintre părțile de vorbire. La fel și „naționalitate român”, unde acordul între substantivul „naționalitate” (de gen feminin) și adjectivul de relație trebuie să respecte forma feminină: „română”.

Fondul limbii române

De-a lungul istoriei, limba română s-a format pe un fond latin, păstrând structuri gramaticale romanice, dar fiind influențată puternic de limbile slave, maghiare, grecești, turcești și, mai târziu, franceze. Aceste influențe externe și contactul cu alte popoare au adus în limba română nu doar cuvinte noi, ci și modele sintactice diferite. În timp, acest lucru a dus la confuzii și la dezvoltarea unor forme hibride în vorbirea curentă.

Un alt aspect care contribuie la eroare este absența diacriticelor, în special în mediul online. Scrierea „naționalitate roman” este greșită din două motive: nu doar că lipsește acordul gramatical, ci și pentru că „roman” este un cuvânt diferit, care desemnează fie un cetățean al Imperiului Roman, fie un gen literar. Această omonimie poate genera confuzie, iar lipsa diacriticelor accentuează și mai mult ambiguitatea mesajului.

În ceea ce privește identitatea națională, prima mențiune a unui sentiment de unitate românească apare în Evul Mediu târziu, dar conceptul de „națiune română” a început să prindă contur clar în secolul al XIX-lea, odată cu mișcările de emancipare națională și unirea provinciilor istorice. Atunci, limba română a fost consolidată ca simbol al unității și identității. Prin urmare, exprimarea corectă a apartenenței naționale nu este doar o chestiune gramaticală, ci și una de conștiință culturală.

Cum se scrie corect: „naționalitate român” sau „română”?  Forma corectă este „naționalitate română”, deoarece adjectivul „română” determină corect substantivul „naționalitate