De ce este atât de greu să renunțăm la zahăr? O nouă ipoteză în bolile metabolice și renale: glucodependența

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Tratamentul diabetului zaharat și al bolii cronice de rinichi s-a schimbat profund în ultimii ani. Dacă mult timp obiectivul principal a fost controlul glicemiei și al tensiunii arteriale, medicina modernă dispune astăzi de terapii capabile să acționeze simultan asupra mai multor componente ale riscului metabolic, cardiovascular și renal.

Un review publicat recent în „Kidney International Reports” trece în revistă tocmai aceste noi strategii terapeutice pentru pacienții cu diabet și boală cronică de rinichi. Printre cele mai promițătoare se află terapiile bazate pe incretine, despre care am tot discutat în articole anterioare. Un exemplu sunt agoniștii receptorului GLP-1 (tip semaglutidă) și noile molecule care acționează simultan asupra mai multor căi hormonale (tip tirzepatidă). Lor li se adaugă alte clase aflate în dezvoltare, concepute pentru a interveni asupra inflamației, fibrozei și mecanismelor hemodinamice implicate în progresia afectării renale și nu numai.

Progresele farmacologice sunt într-adevăr impresionante. Dar ele readuc în discuție o problemă mult mai veche și aparent mult mai simplă: de ce este atât de dificil pentru mulți pacienți să își schimbe alimentația, chiar atunci când știu că aceasta le afectează sănătatea? Un nefrolog propune să privim problema din altă perspectivă.

Într-o scrisoare publicată ca răspuns la acest review, Salvador Lopez-Giacoman propune conceptul de „glucodependență” („glucodependence”). Termenul nu reprezintă la momentul actual un diagnostic medical recunoscut. Autorul îl definește drept un construct clinic descriptiv, menit să surprindă un anumit tipar alimentar: consumul compulsiv și repetat de alimente bogate în zahăr și produse ultraprocesate, însoțit de poftă intensă, pierderea controlului și continuarea consumului, în ciuda consecințelor metabolice și renale.

Ideea schimbă într-o anumită măsură perspectiva asupra pacientului care „nu respectă regimul”. O persoană cu diabet, obezitate sau boală cronică de rinichi (și nu numai) poate cunoaște foarte bine recomandările medicului. Poate ști că trebuie să reducă anumite alimente și poate chiar să își dorească acest lucru. Și totuși, după perioade în care reușește să își modifice dieta, poate reveni repetat la aceleași obiceiuri.

Explicația tradițională este lipsa de disciplină sau de motivație. Ipoteza glucodependenței sugerează însă că, cel puțin pentru unele persoane, mecanismul ar putea fi mai complex. Ce legătură are creierul cu pofta de dulce? Alimentele foarte gustoase, în special produsele ultraprocesate bogate în zahăr, pot activa circuitele cerebrale implicate în recompensă și motivație (ex. studențesc: învăț o oră și apoi merit să mănânc o ciocolată).

Creierul învață că un anumit aliment produce o experiență plăcută și favorizează repetarea comportamentului care a generat-o. În anumite circumstanțe, acest proces ar putea contribui la apariția unui consum repetitiv, caracterizat prin dorință intensă și dificultatea controlării aportului. De aici vine comparația autorului cu un comportament de adicție („addiction-like”).

Nuanța este însă esențială: aceasta nu înseamnă că „dependența de zahăr” a fost demonstrată ca fiind echivalentă cu dependența de alcool, nicotină sau alte substanțe. „Glucodependența” este o ipoteză clinică propusă pentru a descrie un anumit comportament alimentar, nu o nouă boală consacrată.

Și aici nu discutăm despre individ, ci despre mediul în care trăim în secolul XXI. Mediul alimentar modern facilitează permanent consumul: produse ultraprocesate accesibile, porții mari, disponibilitate aproape continuă și obiceiuri familiale care pot favoriza același tipar alimentar. Astfel, se poate forma un cerc dificil de întrerupt. În această perspectivă, simplul sfat „nu mai mânca dulce” riscă să fie insuficient.

Diabetul zaharat și obezitatea sunt strâns legate de apariția și progresia bolii cronice de rinichi. Chiar și cu tratamentele moderne, pacienții cu diabet și boală renală păstrează un risc cardiorenal important, motiv pentru care sunt dezvoltate terapii care acționează asupra mai multor mecanisme simultan. Un comportament alimentar persistent nefavorabil poate face controlul greutății, glicemiei și al celorlalți factori metabolici considerabil mai dificil.

Prin urmare, autorul propune ca problema alimentației să nu fie tratată exclusiv ca o listă de recomandări pe care pacientul trebuie sau nu trebuie să le respecte, ci și ca un posibil fenomen comportamental și neurobiologic. Terapiile bazate pe GLP-1 și noile terapii incretinice sunt studiate și utilizate pentru efectele lor metabolice și, în funcție de moleculă și populație, pentru beneficiile cardiovasculare și renale. Review-ul care a generat această dezbatere le consideră printre strategiile importante pentru reducerea riscului rezidual al pacienților cu diabet și CKD.

Lopez-Giacoman propune însă o interpretare suplimentară: o parte dintre efectele lor ar putea avea legătură și cu atenuarea impulsului de a consuma compulsiv alimente.

Dacă această ipoteză este corectă, efectul unor asemenea terapii nu ar trebui privit exclusiv prin prisma kilogramelor pierdute sau a valorilor glicemiei. Modificarea comportamentului alimentar și a mecanismelor neurocomportamentale care îl susțin ar putea reprezenta o altă piesă a puzzle-ului cardiorenometabolic. Dar autorul avertizează și asupra reversului: medicamentul singur probabil nu poate rezolva întreaga problemă.

În modelul propus al „glucodependenței”, intervenția ar trebui să aibă mai multe componente: recunoașterea tiparului problematic de consum, strategii comportamentale, modificarea mediului care favorizează consumul și, atunci când există indicație medicală, tratament farmacologic. Este o schimbare subtilă, dar importantă, de perspectivă. În loc să întrebăm pur și simplu „De ce pacientul nu respectă dieta?”, am putea ajunge să întrebăm: „Ce îl determină să revină repetat la aceste alimente, deși își cunoaște riscurile?”, iar răspunsul poate implica mult mai mult decât voința individuală.

Conceptul de „glucodependență” trebuie privit cu precauție. Nu există în prezent suficiente dovezi pentru a-l considera o entitate clinică distinctă, iar termenul nu trebuie confundat cu un diagnostic formal de dependență.

Dar ipoteza ridică o problemă reală: medicina a devenit extraordinar de sofisticată în modul în care tratează consecințele metabolice ale alimentației, în timp ce comportamentul care contribuie la ele rămâne mult mai dificil de modificat. Poate că primul pas nu este să îi spunem pacientului încă o dată ce să nu mănânce, ci să înțelegem mai bine de ce îi este atât de greu să se oprească.

Bibliografie

1. Lopez Giacoman S. Glucodependence in Cardiorenometabolic Disease: Naming the Problem. Kidney International Reports. 2026;11.
2. Kugathasan L, Katz A, Muskiet M. Novel Therapeutic Strategies for Patients With CKD and Diabetes Mellitus. Kidney International Reports. 2026;11.

Prof. univ. dr. Adrian Covic, șeful Compartimentului de Transplant Renal al Spitalului Clinic „Dr. C.I. Parhon” Iași și prorector pentru Cercetare Științifică, Dezvoltare și Inovare în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” (UMF) Iași / Dr. Anca Ștefan de la Spitalul Clinic „Dr. C.I. Parhon”