De ce repetăm tiparele în relații?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Există persoane care, privind retrospectiv asupra vieții lor afective, observă o asemănare surprinzătoare între partenerii pe care i-au ales. Deși contextul, vârsta sau circumstanțele diferă, conflictele, dezamăgirile și dinamica relațională par să urmeze același scenariu. Unii ajung să se implice repetat în relații cu parteneri indisponibili emoțional, alții se confruntă constant cu gelozia, lipsa de comunicare, controlul excesiv sau sentimentul că trebuie să lupte permanent pentru afecțiunea celuilalt. Această repetitivitate ridică o întrebare importantă: de ce recreăm aceleași modele relaționale, chiar și atunci când acestea ne provoacă suferință?

Psihologia contemporană oferă numeroase explicații pentru acest fenomen. Cercetările din domeniul atașamentului, al dezvoltării personalității și al psihoterapiei evidențiază faptul că relațiile adulte nu sunt construite exclusiv pe baza compatibilității dintre doi oameni, ci și pe baza experiențelor emoționale acumulate încă din copilărie. În multe situații, ceea ce numim „chimie” reprezintă, de fapt, familiaritatea cu un anumit mod de a relaționa.

Primele relații pe care le dezvoltăm sunt cele cu părinții sau cu persoanele care au avut grijă de noi. Aceste experiențe constituie baza modelelor interne de funcționare descrise de teoria atașamentului. Copilul învață, încă din primii ani de viață, dacă lumea este un loc sigur, dacă emoțiile sale sunt acceptate și dacă poate conta pe ceilalți atunci când are nevoie de sprijin. Aceste concluzii nu dispar odată cu maturizarea, ci devin filtre prin care sunt interpretate relațiile ulterioare.

Atunci când nevoile emoționale au fost satisfăcute într-un mod constant, individul dezvoltă un atașament securizant. În schimb, experiențele marcate de inconsistență, respingere, critică excesivă sau neglijare emoțională favorizează apariția unor stiluri de atașament nesecurizante. Aceste modele influențează modul în care persoana percepe apropierea, conflictul, autonomia și intimitatea în relațiile adulte.

Un concept important în înțelegerea repetării tiparelor este familiaritatea emoțională. Creierul uman nu caută întotdeauna ceea ce este benefic, ci ceea ce îi este cunoscut. Din această perspectivă, o relație sănătoasă poate părea inițial lipsită de intensitate pentru cineva care a crescut într-un mediu imprevizibil, în timp ce o relație instabilă poate genera senzația paradoxală de confort. Această familiaritate explică de ce unele persoane se simt atrase de parteneri care reproduc dinamici asemănătoare celor trăite în familie.

Fenomenul este susținut și de cercetările privind schemele cognitive. Jeffrey Young descrie schemele timpurii dezadaptative ca reprezentând convingeri profunde despre sine și despre ceilalți, formate în copilărie și consolidate prin experiențele ulterioare. O persoană care dezvoltă schema abandonului va interpreta frecvent comportamente neutre drept semne ale unei despărțiri iminente. În mod similar, schema de deprivare emoțională determină convingerea că nevoile afective nu vor fi niciodată satisfăcute pe deplin, ceea ce influențează alegerea partenerilor și reacțiile din cadrul relației.

Aceste mecanisme sunt întreținute de fenomenul confirmării convingerilor existente. Psihologia cognitivă descrie această tendință prin conceptul de bias de confirmare. Oamenii observă și interpretează informațiile într-un mod care validează ceea ce cred deja despre ei înșiși și despre ceilalți. Astfel, cineva care se consideră insuficient de valoros va acorda o atenție disproporționată semnelor de respingere și va minimiza dovezile de acceptare sau apreciere.

În multe situații intervine și mecanismul inconștient al compulsiei la repetiție, descris inițial de Sigmund Freud și aprofundat ulterior de numeroși autori din psihodinamica modernă. Acesta presupune tendința individului de a recrea experiențe dureroase din trecut, într-o încercare inconștientă de a le controla sau de a obține un final diferit. Persoana nu repetă tiparul deoarece îi produce plăcere, ci deoarece sistemul său psihologic încearcă să rezolve o experiență rămasă incomplet procesată.

Din perspectivă neurobiologică, repetarea tiparelor este influențată și de modul în care funcționează circuitele cerebrale implicate în recompensă și anticipare. Relațiile caracterizate prin alternanța dintre apropiere și respingere generează fluctuații importante ale nivelului de dopamină. Această imprevizibilitate poate crea o asociere puternică între suferință și dorința de apropiere, ceea ce explică de ce unele relații toxice sunt atât de greu de încheiat. Intensitatea emoțională ajunge să fie confundată cu iubirea autentică, iar stabilitatea poate fi percepută ca lipsită de pasiune.

Un alt factor îl reprezintă rolurile relaționale învățate. Copiii care au fost nevoiți să își asume responsabilități emoționale nepotrivite vârstei lor vor deveni adulți care încearcă permanent să salveze, să repare sau să îngrijească partenerii. În schimb, cei care au crescut într-un climat critic dezvoltă adesea convingerea că iubirea trebuie câștigată prin performanță, sacrificiu sau adaptare excesivă. Aceste roluri devin automate și influențează alegerile afective fără ca persoana să conștientizeze acest lucru.

De asemenea, contextul social și cultural contribuie la consolidarea unor tipare relaționale. Mesajele transmise despre iubire, sacrificiu, rolurile de gen sau idealizarea relațiilor romantice modelează așteptările și comportamentele indivizilor. Dacă apropierea este asociată exclusiv cu sacrificiul sau conflictul este interpretat drept dovada intensității iubirii, persoana rămâne blocată în relații dezechilibrate, considerând că acestea reprezintă norma.

Vestea încurajatoare este că tiparele relaționale nu sunt permanente. Creierul uman păstrează capacitatea de reorganizare pe tot parcursul vieții, fenomen cunoscut sub numele de neuroplasticitate. Relațiile sănătoase, experiențele corective și psihoterapia contribuie la restructurarea modelelor cognitive și emoționale. Schimbarea începe atunci când individul observă asemănările dintre relațiile sale și înțelege că acestea nu reprezintă simple coincidențe, ci expresia unor mecanisme psihologice învățate.

Procesul terapeutic oferă un spațiu sigur în care persoana poate explora originile acestor tipare fără autocritică sau culpabilizare. Înțelegerea experiențelor timpurii, identificarea schemelor cognitive și dezvoltarea unor modalități noi de reglare emoțională permit construirea unor relații bazate pe siguranță, reciprocitate și respect. În loc să reacționeze automat la vechile răni, individul învață să răspundă conștient prezentului.

Schimbarea nu presupune găsirea partenerului „perfect”, ci transformarea modului în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. Atunci când convingerile despre valoarea personală devin mai sănătoase, iar nevoile emoționale sunt recunoscute și exprimate într-o manieră adaptativă, alegerile relaționale încep să se modifice în mod natural. Relațiile încetează să mai fie încercări inconștiente de reparare a trecutului și devin spații autentice de dezvoltare și conectare.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988). *A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development*. Basic Books.

Freud, S. (1920). *Beyond the Pleasure Principle*. International Psycho-Analytical Press.

Johnson, S. M. (2019). *Attachment Theory in Practice: Emotionally Focused Therapy with Individuals, Couples, and Families*. Guilford Press.

Kahneman, D. (2011). *Thinking, Fast and Slow*. Farrar, Straus and Giroux.

Siegel, D. J. (2020). *The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are* (3rd ed.). Guilford Press.

Young, J. E., Klosko, J. S., & Weishaar, M. E. (2003). *Schema Therapy: A Practitioner’s Guide*. Guilford Press.

https://psihoterapieiasi.com/