Dezastrul Anghel Saligny

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Programul Anghel Saligny, lansat cu promisiunea modernizării României profunde, riscă să devină simbolul unui eșec administrativ și politic. Gândit pentru a duce apă, canalizare, gaze și drumuri în comunitățile care au așteptat decenii investiții esențiale, programul se confruntă cu blocaje financiare care lovesc nu doar în primării și constructori, ci și în oamenii care depind de aceste proiecte pentru a-și câștiga existența.

Când statul promite lucrări, le aprobă și le cere executate, apoi întârzie plata facturilor, consecințele sunt inevitabile. Constructorii trebuie să achite salarii, materiale, combustibil, utilaje și subcontractori. Furnizorii nu pot fi plătiți la nesfârșit din promisiuni, iar băncile nu finanțează la infinit lucrări pentru care statul nu-și respectă obligațiile. În cele din urmă, șantierele încetinesc sau se opresc, firmele acumulează datorii, iar angajații ajung să se teamă pentru locurile lor de muncă.

Datele raportate în septembrie 2026 indicau aproximativ 2,315 miliarde de lei în cereri de transfer neachitate, aferente programului. În spatele acestei sume nu se află doar niște cifre într-un tabel bugetar. Se află investiții începute, comunități care așteaptă infrastructură și firme care trebuie să supraviețuiască până când statul își achită facturile.

Iar nota de plată riscă să fie achitată de angajați. Blocajul poate pune în pericol mii de locuri de muncă, de la muncitorii de pe șantiere la șoferi, mecanici, operatori de utilaje, personal tehnic și angajații furnizorilor. Ca estimare orientativă de scenariu, se poate vorbi despre 5.000–10.000 de locuri de muncă expuse riscului dacă blocajul persistă și afectează puternic firmele dependente de aceste contracte. Este o estimare a locurilor de muncă potențial afectate, nu o statistică oficială a concedierilor deja produse; pentru confirmarea pierderilor efective sunt necesare date despre disponibilizări și activitatea companiilor.

Guvernul nu poate pretinde că protejează economia în timp ce întârzie plățile către firmele care execută investiții publice. Nu poți cere mediului privat să fie eficient, să respecte termenele și să suporte toate costurile, în vreme ce statul își tratează propriile obligații ca pe niște angajamente facultative. O asemenea conduită transferă riscul bugetar direct asupra companiilor și salariaților.

Există, desigur, o problemă reală a disciplinei bugetare. Banii publici nu sunt nelimitați, iar proiectele trebuie prioritizate în funcție de necesitate, maturitate și capacitatea de finanțare. Dar prioritizarea trebuie făcută transparent, din timp și prin reguli clare. Nu după ce lucrările au fost începute și firmele au fost lăsate să acumuleze cheltuieli pe baza unor contracte semnate de stat.

Mai grav, blocajele financiare pot distruge chiar capacitatea de a continua investițiile. O firmă care își pierde lichiditățile nu mai poate cumpăra materiale, nu mai poate plăti salariile și poate ajunge să renunțe la contracte sau chiar să intre în insolvență. Când activitatea se oprește, reluarea lucrărilor devine mai scumpă, termenele se prelungesc, iar comunitățile rămân cu șantiere neterminate. Astfel, economiile obținute pe hârtie se pot transforma în costuri suplimentare în realitate.

Programul Anghel Saligny ar fi trebuit să reducă decalajele dintre comunitățile dezvoltate și cele rămase în urmă. În schimb, lipsa predictibilității riscă să transforme o promisiune de dezvoltare într-o sursă de instabilitate economică. Primăriile nu știu când vor primi banii, constructorii nu știu dacă își pot susține activitatea, iar angajații nu știu dacă vor mai avea un loc de muncă luna viitoare.

Responsabilitatea politică nu poate fi ascunsă în spatele unor explicații contabile. Dacă bugetul nu permite susținerea tuturor proiectelor, autoritățile trebuie să spună limpede ce se finanțează, ce se amână și în ce condiții. Dacă există facturi eligibile și obligații scadente, acestea trebuie tratate cu seriozitate. Iar dacă au fost asumate angajamente fără acoperire financiară realistă, cei care au luat deciziile trebuie să răspundă public.

În final, dezastrul nu se măsoară doar în miliarde de lei restante. Se măsoară în drumuri neterminate, în rețele de apă care întârzie, în firme împinse spre dificultăți și în mii de oameni care riscă să-și piardă veniturile. Un stat care nu-și plătește la timp obligațiile nu blochează doar șantiere: blochează investiții, slăbește economia și pune în pericol locurile de muncă.

Acesta este adevăratul cost al eșecului Anghel Saligny: nu doar banii care întârzie să ajungă la constructori, ci încrederea, dezvoltarea și siguranța economică pe care statul ar fi trebuit să le protejeze.