Disoluția

„Acest stat funcționează. Nu am motive de îngrijorare”. Este concluzia la care a ajuns ieri Nicușor Dan. O concluzie care, cu alte cuvinte și din altă perspectivă, confirmă prognoza sumbră pe care Petrișor Peiu, o personalitate marcantă a partidului AUR, dar și un analist de excepție, a făcut-o zilele trecute, atunci când a spus că are toate motivele să creadă că partidele care conduc statul vor rămâne strâns unite până la capăt, nelăsând sub nicio formă puterea din mână. Aceste constatări nu fac altceva decât să confirme disoluția statului român.

Coșmarul a început anul trecut, atunci când, din dorința de a manipula într-o măsură mult mai mare electoratul din țară și din străinătate, două partide politice în special, PSD și PNL, au decis să genereze un derapaj grav de la regulile democratice și să comaseze alegerile. A fost un an deosebit de greu sub aspect politic, cu patru rânduri de alegeri constituționale, urmat apoi, în acest an, de încă un rând de alegeri prezidențiale forțate și paraconstituționale.

Comasarea alegerilor din 2024 i-a bulversat literalmente pe cetățenii României, care au dorit să-și exprime opțiunea politică, a deturnat procesul electoral de la cursul firesc, introducând mega-scheme artificiale, și a generat, în final, un raport de forțe în plan local și în Parlament, ca de altfel și în Parlamentul European, de natură să favorizeze alianța celor patru partide, permițându-le acestora, ca de dragul puterii, să dea peste cap democrația.

Deci, primul act al disoluției democrației, care înseamnă și disoluția statului, a fost înfăptuit prin modul în care au fost organizate, în anul precedent, europarlamentarele, localele și parlamentarele. Populația a simțit mai degrabă instinctiv decât rațional pericolul, astfel încât la ultimele alegeri cetățenii din țară și din străinătate au refuzat în bloc ofertele partidelor și și-au exprimat opțiunea pentru un personaj apărut aparent din neant, dar plasat în afara partidelor politice, care i-a șocat, și astfel a fost ales cu o mare majoritate de voturi Călin Georgescu.

Părea a fi începutul sfârșitului pentru toate partidele politice care, în ultimele decenii, s-au perindat la putere. Cu toate păcatele ei, Curtea Constituțională a României nu a avut încotro și a omologat primul tur al alegerilor prezidențiale. Dar numai câteva zile mai târziu aceeași Curte Constituțională, într-un mod absolut șocant și mult timp de neînțeles, a decis contrariul: a aruncat peste bord votul milioanelor de români și, în plină desfășurare a turului doi, care urma să fie câștigat tot de Călin Georgescu, a oprit procesul electoral.

Ulterior am aflat o serie întreagă de detalii șocante – și vor mai fi cu certitudine și altele – care converg către concluzia că o conspirație externă (administrația Biden, președinția Franței, Comisia Europeană), combinată cu o conspirație internă (Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu, Cătălin Predoiu etc.), s-a aflat la originea loviturii de stat. O lovitură de stat care a culminat cu o a doua mișcare politică de aceeași gravitate, la începutul acestui an, când, printr-o altă decizie a unei alte instituții creată pentru a păzi democrația, Autoritatea Electorală Permanentă, în scopul securizării alegerilor care urmau să fie câștigate de progresiști și neomarxiști, Călin Georgescu a fost definitiv scos de pe terenul de joc, împachetat și trimis pe mâna sistemului represiv al triadei Internelor, Procuraturii și Justiției.

Iar în final, obiectivul a fost atins. S-au creat toate premisele pentru o alianță beton a patru partide și jumătate – PSD, PNL, UDMR și USR, plus minorități – care a pus mâna pe putere și a împărțit-o conform algoritmului politic.

Am asistat, așadar, mai întâi, la decesul sistemului electoral. Un deces însoțit de cel al Curții Constituționale a României, definitiv compromisă prin graba cu care a răspuns, în mod iresponsabil, unor decizii luate în altă parte. Cu această ocazie, România, devenind nu numai victima unui complot național, ci și a unui complot extern, și-a pierdut – nu se știe pentru cât timp – independența, prestanța și rolul pe care îl juca în Europa și în lume.

Dar nicio nenorocire nu vine singură. Un derapaj generează un alt derapaj. Pe fondul unei crize constituționale, a unui semideces democratic și al unei profunde crize economice, financiare, sociale, politice, morale și de identitate, un guvern de strânsură, în fruntea căruia a fost pus „moț” un oarecare Ilie Bolojan, nominalizat de un neica-nimeni, Nicușor Dan, a aruncat România pe o pantă accelerată a disoluției.

De astă dată, o disoluție care a lezat în mod fundamental și fatal Parlamentul României. Prima și cea mai importantă putere în stat, cea legislativă, a fost întoarsă cu roțile în sus prin aplicarea, într-o cadență infernală, nemaiîntâlnită nici în istoria noastră, nici în istoria altor democrații, a procedurii asumărilor de răspundere.

Asumarea de răspundere este o procedură prevăzută în Constituție, în situații cu totul și cu totul excepționale, când guvernul este silit să arunce totul în joc, inclusiv propria sa supraviețuire, pentru a atinge obiective majore care nu suferă amânare în plan legislativ. Pentru a legifera, ocolind dezbaterile în comisii și în plen, cu „sula-n coastele parlamentarilor”, care au de ales între a accepta, legați la ochi, orice normă, oricât de absurdă ar fi, sau a risca să-și piardă poziția prin dizolvarea Parlamentului.

Excepția a devenit regulă. Unei asumări de răspundere i s-au adăugat încă cinci, urmează a șasea, și numai guvernul Bolojan mai știe la câte violuri va supune un Parlament care, începând de ieri, este defunct. Inert. Lipsit de verticalitate. Lipsit de putere. Șantajat. Castrat.

Cu această ocazie este îngropată și puterea executivă, de care Nicușor Dan este atât de mândru. Este adevărat, ea rezistă la Palatul Victoria. Dar nu și din punct de vedere etic și moral. Autoritatea executivului, a doua putere în stat, a fost confiscată de o mână de oameni. Consecința este că forța administrației publice centrale și locale, care aparent se concentrează, în realitate se diluează, își pierde consistența și se pulverizează.

În fine, a treia putere în stat, puterea judecătorească, pe de-o parte face jocul puterii executive, care o șantajează, devenind astfel incapabilă să controleze, la rândul ei, celelalte două puteri în stat, iar în final este compromisă prin declararea ilegală și anticonstituțională, pentru prima dată în istorie, a unei greve la care participă procurorii și judecătorii, în condițiile în care aceștia nu au sub nicio formă dreptul la o asemenea formă de protest.

Așa arată disoluția, rând pe rând, a puterilor unui stat. Acesta este sfârșitul arhitecturii democratice însăilate după decembrie 1989. Aceasta este caricatura statului român de azi. Și acesta este un guvern de care un președinte numit declară că îi dă toate motivele să fie încrezător.

Iar în timp ce nebunii devin singurele piese de pe tabla de șah, România, ca stat, mai are un singur pas pentru a sări în neantul falimentului de țară, după ce și-a asumat falimentul de democrație.

Poate că, Doamne ferește, această coaliție și acest guvern vor mai rezista. Dar existența acestora va fi într-un spațiu pustiit. Într-un deșert. „Regele” e dezbrăcat de haine și rămâne gol. Chiloții i-au căzut la picioare chiar ieri, atunci când, în Parlamentul României transformat într-o caricatură, fără să existe cvorum, au fost respinse, rând pe rând, toate moțiunile de cenzură – repet, fără numărul necesar de voturi.