Actualitate

Fostul europarlamentar Adrian Severin: „O călătorie în Iran la vreme de mare tulburare mondială”

Publicat: 30 nov. 2022
Fostul europarlamentar Adrian Severin O călătorie în Iran la vreme de mare tulburare mondială
Fostul europarlamentar și ministru MAE Adrian Severin

În condițiile în care mass media a dezertat de la misiunea sa esențială, transformându-se din instrument de informare și orientare într-unul de dezinformare și manipulare la o asemenea amploare încât până și separarea știrilor corecte de cele mincinoase a devenit imposibilă, am considerat ca zicală potrivit căreia este mai bine să vezi o dată decât să auzi / citești de o mie de ori trebuie urmată și am profitat de invitația adresată de Institutul iranian pentru studii politice și internaționale (Institute for Political and Internaţional Sudies – IPIS) ca să efectuez o vizită în Iran în perioada 24-28 noiembrie 2022. În această călătorie am fost împreună cu președintele și vicepreședintele Institutului român pentru studiul politicii și economiei Orientului Mijlociu (Middle East Economic and Political Institute – MEPEI), domnul Flavius Caba-Maria și respectiv, doamna Monica Surugiu, precum și cu Președintele Fundației Euro Defense România, profesorul Liviu Mureșan.

TRADIȚIA UNUI IMPERIU ORIENTAL ȘI COMPLEXUL DE SUPERIORITATE OCCIDENTAL

Venind dintr-o țară membră a familiei euro-atlantice (membru NATO și al UE) și aterizând în Teheran, prima luptă pe care trebuie să o dai este cea cu reflexul propriu de a măsura viața iranienilor cu măsura obiceiurilor occidentale și a o judeca prin raportare la valorile occidentale, a priori (adică înaintea și în afara oricărei cercetări) superioare. Acest instinct te face să treci fără ezitare la evaluarea lungimii drumului pe care iranienii îl mai au de parcurs până când vor ajunge la fericirea și virtutea de a fi ca noi.

Culmea este că, sosind încărcat cu prejudecățile ideologice induse de narativul euro-atlantic, orice îți contrazice așteptările te dezamăgește. De ce sunt atâtea femei care nu poartă voal și de ce multe din cele care îl poartă o fac într-un fel care să le sporească farmecul iar nu să îl anuleze? De ce bărbații, în ciuda faptului că nu dau mâna cu femeile, se înclină respectuos în fața lor iar ele li se adresează degajat, fără nici un fel de sfială, expunându-și ferm punctele de vedere? Agitația veselă de pe străzi care se prelungește până târziu în noapte te contrariază și te irită întrucât nu confirmă tabloul creat cu anticipație în cugetul tău. Oamenii aceștia trebuiau să fie triști. Atunci de ce râd?! Nu râdem noi, care suntem fericiți să stăm în frig, foame și întuneric pentru a-i ferici pe ucraineni transformându-i în carne de tun, și sunt fericiți ăștia care trăiesc într-un stat islamic supus sancțiunilor internaționale!!!

Pe de altă parte, noi care suntem marii apărători ai respectului diversității și ai multiculturalismului, refuzăm să acceptăm că ceilalți pot fi fericiți și fără a trăi ca noi, și că a nu fi la fel ca noi nu înseamnă neapărat a fi rău sau nefericit. Refuzăm să admitem că felul nostru de viață actual este rezultatul unui trecut, adesea marcat de nedreptăți, de absurdități și de conflicte sângeroase, care ne-a făcut să ajungem la concluzii ininteligibile sau nerelevante pentru cei cu un alt trecut. Unor boli diferite nu li se puteau prescrie decât terapii diferite, după cum nu este imposibil ca acelorași probleme, în context istoric și cultural diferit, să li se fi răspuns cu soluții diferite.

Iranienii nu sunt o națiune tânără, ca aceea americană și nici una marcată de o istorie discontinuă, precum națiunile europene care au avansat în timp prin salturi revoluționare. Noțiunea de revoluție însăși are alt sens în Iran decât în Europa. Pentru europeni revoluția înseamnă ruperea de trecut și plonjarea în viitor. Pentru iranieni ea înseamnă refacerea continuității și întoarcerea la origini, intrarea în viitor având loc prin recul.

Cu toate suișurile și coborâșurile din trecutul lor, iranienii au păstrat din antichitate o aură imperială și în tot comportamentul lor contemporan conservă un anume spirit imperial. Greșit înțeles, un atare spirit a speriat și continuă să îi sperie vecinii, mai ales după ce aceștia au ajuns la forme de organizare politică proprie, nu rareori create prin transformarea forțată a unor uniuni tribale în state-națiune, grație ingineriei geopolitice occidentale la finele Primului Război Mondial. Cât despre superputerile imperiale intrate în istorie mai recent (imperiul otoman, cel rus, cel britanic și, în urmă, cel american), ajungând în rivalitate geostrategică cu Iranul, ele au folosit, fiecare la rândul său și în felul său, ca armă în lupta cu acesta amplificarea respectivei spaime și alimentarea conflictelor regionale (cam tot așa cum acum Ucraina este utilizată în războiul SUA cu Rusia).

CIOCNIREA CULTURALĂ ȘI EFECTELE EI GEOPOLITICE

Discuțiile purtate pe timpul călătoriei mele au evidențiat câteva aspecte culturale esențiale.

Astfel, europenii continentali (precum românii) a căror identitate include pilonul dreptului roman (alături de cele ale filosofiei grecești și religiei creștine) și care prin adoptarea sistemului westfalian au pus bazele statului național, sau de anglo-americani a căror ordine de stat este creată de judecători și inspirată de creștinismul protestant cu accent vechi testamentar. Spre deosebire de ei, Iranul, asemenea multor comunități orientale, este expresia „universalismului imperial” care a permis unor grupuri etno-culturale diferite conviețuirea culturală, odată cu beneficiul unei puteri centrale transculturale constituind o singură instituție care a exercitat separat puterea politică și cea religioasă, în cadrul unui secularism sui-generis anațional.

În Europa continentală diferențele de identitate culturală au despărțit comunitățile umane, integrarea lor într-o ordine statală unitară reclamând crearea unei rețele civice acceptabilă întrucât era motivată de obiective geostrategice comune. Indiferent de identitatea sa culturală cetățeanul a intrat într-un contract cu puterea politică organizată ca stat pentru ca aceasta să îi furnizeze securitate individuală și colectivă, națională și internațională. Securitatea a fost criteriul coeziunii civice.

În SUA indivizii veniți din alte părți ale lumii, cu identități culturale diferite, s-au topit într-un creuzet cultural din care au ieșit uniți prin adeziunea la „visul american”. Nu conta de unde vii. Dacă știai să lupți în confruntări în care totul era permis, puteai ajunge în vârful societății. Și pentru ca această ideologie a puterii căreia nimic nu îi putea fi interzis să calibreze o societate coerentă și totodată să legitimeze „lupta” (echivalată cu „ofensiva” pentru ca, în cele din urmă, să fie confundată cu „agresiunea”), a fost scos din traista colonistului, de regulă protestant și neo-protestant, Vechiul Testament cu „tablele legii”, „pământul promis”, mântuirea și Mântuitorul. Americanii s-au format astfel că o putere mântuitoare universală care a oferit fericirea pe pământul cucerit de ea tuturor celor care se supuneau legilor ei și astfel se salvau.

Iranul nu a cunoscut ideea de națiune, în sens european, și nici aceea a statului de drept ca guvernare a legii. De aceea, nu a cunoscut nici democrația, fie ea de sorginte europeană sau americană. Democrația este o creație națională. Iranul nu a avut nevoie de un creuzet în care să topească identitățile naționale, nici de o rețea civică prin care să țină legate între ele prin legi juridice comunitățile naționale. Ceea ce el a făcut în mod tradițional, utilizând învățătura islamică, a fost să creeze un țesut multicultural în cadrul căruia fiecare contribuia potrivit abilităților sale circumscrise de propria cultură, la crearea unor valori specifice de utilitate comună, în funcție de nevoi stabilite printr-un consens ad hoc. În asemenea condiții, politica externă universalistă iraniană nu a avut caracter geo-politic, ci geo-economic și geo-cultural.

Putem vorbi astfel despre un multiculturalism organic iranian, diferit de multiculturalismul reglementat european și de multiculturalismul integrat (uniformizat) american. În cele din urmă, în epoca modernă, toate au ajuns a fi civice, dar civismul ca factor unificator are un conținut cultural diferit, circumscris de tradiții istorice diferite. Iată un motiv pentru care a cere că ordinea politică actuală și politica produsă de ea să fie la fel în UE, SUA și Iran este o imposibilitate generatoare de tensiuni.

Colonialismul european și imperialismul american au fost cele care, respectiv, au adus în Asia modelul național, pentru a determina deșirarea țesutului multicultural specific acolo, și doctrina monismului drepturilor omului, pentru a impune înlocuirea modelului de viață autohton cu propriul model și astfel, prin dezbinarea etnică și dominația culturală, a ajunge la dominația politică. Aici găsim atât originea tensiunilor interne din Iran, consecutive importului forțat al unor modele culturale străine și al nemulțumirilor inevitabile apărute la linia de contact al unor feluri de viață diferite, precum izvorul permanentelor conflicte dintre Iran și puterile euro-atlantice. Aceste conflicte capătă, de-a dreptul, caracter ereditar. Ele au condus, printre altele, la abandonarea caracterului geo-economic și geo-cultural al politicii externe moștenite de la vechiul imperiu persan, și transformarea acțiunii externe iraniene în oglindă cu geo-strategia euro-americană.

Conflictul geo-strategic este totdeauna însoțit, așa cum o vedem și azi în Europa și SUA, apropo de războiul ruso-american din Ucraina, de degradarea nivelului de viață și limitarea libertăților individuale pe plan intern.

RĂZBOIUL ECONOMIC INDUCE RĂZBOI SOCIAL

Am parcurs Teheranul în lung și în lat, la cele mai diferite ore din zi și din noapte pentru a fi martor direct al manifestărilor de protest, amplu relatate de mass media europeană și americană, care au acum loc în Iran și a căpăta astfel legitimitate și credibilitate în a le descrie. La un moment dat am auzit șoferi claxonând și ni s-a spus că acesta ar fi un mod de protest. Aveam să aflăm că, de fapt, era un fel de a exprima bucuria pentru victoria echipei Iranului la campionatul mondial de fotbal în meciul cu Țara Galilor.

Singurele proteste pe care le-am văzut în Teheran au fost pe la miezul nopții, în hotelul unde eram cazat, la programul de televiziune Euronews. Tot așa am aflat că Președintele Macron s-a întâlnit cu câțiva reprezentanți ai protestatarilor și i-a asigurat de solidaritatea sa.

Ceea ce nu înseamnă că nu există proteste și nemulțumiri. Cele mai multe sunt generate de problemele socio-economice apărute în siajul războiului economic dus de SUA și aliații săi europeni împotriva Iranului, sub denumirea de „sancțiuni economice” (dispuse în afara oricărei proceduri a ONU, acestea constituie o încălcare a dreptului internațional) și sub pretextul nevoii de a descuraja programul nuclear iranian, susceptibil de a se transforma în activ militar.

Ca totdeauna și pretutindeni, sancțiunile economice nu au făcut decât să stimuleze dezvoltarea prin forțe proprii a statului sancționat (în cazul iranian însăși capacitatea de a produce bomba nucleară a crescut simțitor, odată cu dezvoltarea puterii sale militare convenționale până la punctul în care și fără arma nucleară descurajează semnificativ eventualele planuri războinice ale puterilor regionale), dar, firesc, pe seama creșterii costurilor sociale.

Am abordat subiectul fără ezitare cu gazdele iraniene. Acestea au admis că o parte a societății și în special tinerii doresc o viață mai bună și mai multă libertate (ceea ce include și mai puțină religiozitate). În acest sens se cere normalizarea relațiilor cu SUA, ceea ce ar permite ieșirea din regimul sancțiunilor economice.

Întrebarea este prețul cerut de SUA pentru normalizare și ce oferă SUA în schimb? Include un atare proces obligația ca în relațiile internaționale SUA să renunțe la dreptul forței în favoarea forței dreptului, chiar și atunci când aplicarea regulii de drept o dezavantajează limitându-i capacitatea de a-și promova agenda geopolitică? Include aceasta renunțarea SUA la pretenția de a i se recunoaște privilegiul de unică superputere globală în cadrul unei ordini mondiale unipolare? Războiul din Ucraina sugerează un răspuns negativ la ambele întrebări.

Așa se explică de ce, deși în mod justificat persistente, demonstrațiile de protest din Iran nu au ajuns la nivelul masei critice a populației, nu au putut degaja un program coerent și nu au propulsat lideri capabili să ofere o alternativă politică viabilă. Reacția autorităților la aceste demonstrații poate fi comparată cu cea a guvernelor canadian, francez său german față de nemulțumirile exprimate de cetățenii țărilor respective împotriva limitării libertăților lor sub pretextul luptei împotriva pandemiei Covid 19 sau al susținerii războiului din Ucraina, ori cu cea a administrației americane din perioada „Black Lives Matter” și cea a ultimelor alegeri prezidențiale. Cel puțin ironic este faptul că parlamentele euro-atlantice care nu au ridicat un deget pentru apărarea drepturilor cetățenilor lor, sunt foarte preocupate acum de drepturile cetățenilor iranieni.

SUA / NATO CA FACTOR DE COAGULARE A STATELOR ASIATICE

Călătoria la Teheran a inclus participarea la un seminar organizat în colaborare de IPIS și MEPEI privind situația relațiilor bilaterale româno-iraniene, a celor regionale și a celor internaționale, precum și mai multe întâlniri formale și informale cu demnitari iranieni din conducerea ministerului afacerilor externe, a Universității Diplomatice (School of Internaţional Relations) și ai Consiliului pentru afaceri externe (instituție care constituie grupul de consilieri pentru politica externă ai Liderului Suprem al Iranului), precum și cu diverși reprezentanți ai mediilor academice.

Întrucât evenimentele s-au desfășurat cu ușile închise și în conformitate cu regulile Chatham House (conținutul discuțiilor și numele celor care au intervenit nu sunt destinate publicității) mă voi referi pe scurt doar la punctele mele de vedere.

1. În ceea ce privește relațiile bilaterale, acestea sunt totdeauna funcție de patru elemente: caracterul obiectiv al intereselor; existența resurselor; voința politică; susținerea populară.

Faptul că România și Iranul au interese comune cu caracter obiectiv este dovedit de împrejurarea că relațiile lor au fost constant bune indiferent de regimurile politice și ideologiile care s-au perindat la conducerea lor. Existența resurselor care să susțină promovarea acestor interese este și ea dovedită și dovedibilă. Susținerea sau acceptabilitatea populară se bazează pe lipsa conflictelor dintre cele două state de-a lungul istoriei lor, precum și pe o serie de compatibilități culturale care pot fi descoperite de cei care studiază cu atenție creștinismul ortodox român și islamul șiit iranian.

Problema este aceea a voinței politice care, în ceea ce privește guvernul român, este ostateca contextului internațional și victimă gestiunii nefericite a relațiilor cu partenerii strategici occidentali. Din păcate, acestora nu s-a încercat să li se explice convingător că prin consolidarea legăturilor politice cu Iranul, România poate contribui la pavarea căilor către normalizarea relațiilor dintre ei și Iran, cu efecte benefice asupra securității colective.

2. Referitor la problemele regionale, retragerea SUA din Afganistan și, în general, reducerea prezenței sale în Orientul Mijlociu (Irak și Siria), pentru a se implica în războaiele cu Rusia și China, din Ucraina și respectiv regiunea indo-pacifică, oferă Iranului posibilitatea de a își normaliza relațiile cu vecinii săi arabi din regiunea Golfului Persic, precum și de a stabili un sistem de cooperare cu Rusia, China, India și Turcia în Asia Centrală, inclusiv în cadrul Organizației pentru Cooperare de la Shanghai. Este evident că Iranul dorește să își păstreze autonomia strategică în raport cu toți acești actori de prim rang în „secolul Asiei”, dar asta nu exclude realizarea unui sistem de cooperare și securitate colectivă, eventual similar celui creat în Europa, la Helsinki, în 1975, din care a rezultat OSCE.

Ceea ce ar trebui sesizat este că politica externă actuală a Iranului nu este ideologizată și nu este inspirată de comandamente religioase, ea fiind strict planificată în funcție de exigențele geopoliticii. Astfel, Teheranul a criticat și s-a opus politicii unor state șiite, după cum a ajutat state de altă religie sau confesiune. Or, pe terenul geopoliticii compromisurile și acordurile sunt mai ușor de realizat.

Implicându-se realist și flexibil într-o politică de integrare regională, Iranul ar putea ajunge nu numai la o formă de conciliere și parteneriat cu statele arabe din Golf (care se depărtează acum de SUA, după ce vor fi înțeles din experiența ucraineană că Washingtonul va lupta pentru securitatea lor până la ultimul saudit, qatarez sau cetățean al Emiratelor Arabe Unite, ori că schimbul petrolului, care la un moment dat se epuizează, pe arme americane, care se produc la infinit, nu este chiar cea mai bună afacere), ci și, la un moment dat, la rezolvarea contenciosului iraniano-israelian.

3. În fine, pe plan internațional este tot mai limpede că războiul din Ucraina, în spatele aparențelor, ascunde o confruntare dintre SUA și Rusia a cărei miză reală este trecerea de la ordinea mondială unipolară susținută de cea dintâi, la ordinea multipolară dorită nu doar de cea din urmă, ci și de toate puterile emergente sau regenerate, cu relevanță globală din Asia, Africa și America Latină. De aceea, pacea în Ucraina nu va avea ca obiect doar ajustări teritoriale cu implicații locale, ci redefinirea întregii ordini internaționale. Ținând seama de tradițiile, istoria și cultura sa, precum și de argumentele sale economice, militare și demografice actuale, Iranul se califică pentru a ocupa un loc la masa viitoarelor negocieri de pace. De modul în care se va raporta la războiul actual va depinde transformarea acestei calificări, deocamdată doar virtuală, în realitate.

Unii dintre ambasadorii statelor UE la Teheran încearcă să convingă guvernul gazdă că ceea urmăresc ele și ceea ce urmează „cu siguranță” să se întâmple este dezmembrarea Rusiei, survenită prin implozia provocată de o revoltă internă care „fără îndoială” se va produce dacă luptele de pe teritoriul ucrainean se vor prelungi suficient. De aceea, Occidentul colectiv creează condiții pentru ca un număr cât mai mare de ucraineni să moară pentru patrie. Dacă acesta este planul, este foarte probabil că realizarea lui nu va prinde în viață câteva generații. Mâine este, însă, altă zi și va veni, cel mai probabil, un alt plan.

Iranul, desigur, nu este interesat să se implice în războiul din Ucraina, ci, mai degrabă, să profite de înglodarea SUA / NATO în el, spre a negocia ordinea regională. În același timp, însă, Iranul nu poate fi decât interesat să participe la negocierile de pace care vor urma războiului din Ucraina și care vor substitui lipsa tratatului de pace de la finele Războiului Rece, stabilind o nouă ordine mondială. Absența sa de la respectivele negocieri l-ar putea pune în situația ca diversele compromisuri ce se vor conveni să aibă loc pe cheltuiala sa.

Soluția este, așadar, o neutralitate binevoitoare. Dar binevoitoare pentru cine? UE este principala victimă a războiului ucrainean. Acesta va dezbina statele membre și totodată va tensiona relația transatlantică. Căzute în crize interne și externe statele europene nu prea au nimic de oferit Asiei, ci numai totul de cerut.

SUA, pe de altă parte, este cea care a reușit să împace contrariile care până de curând făceau de neconceput apropieri strategice între Rusia și China, între China și India, între Iran și Arabia Saudită, între Turcia și Rusia etc. Asia, pe care seducția exercitată de modelele naționale euro-atlantice, cu democrația lor și concepția lor asupra drepturilor omului, reușise să o dezbine pentru a o domina, se unește acum chiar sub presiunea celor de la care au fost importate forțat acele modele și împotriva lor. Vechi adversari din lumea asiatică și euro-asiatică sunt uniți acum nu atât de frică (întrucât America inspiră azi mai multă milă decât teamă), cât de ură față de tot ceea ce reprezintă Casa Albă și Noul Ierusalim american. După cum se vede, este posibil ca în curând SUA să intre în criză de aliați, de bani, de timp și de nervi.

Așa stând lucrurile, Teheranului îi mai rămâne să aleagă între Moscova și Beijing. Cine are mai multă nevoie de bunăvoința Iranului și cine îi poate oferi mai mult pentru a căpăta această bunăvoință? Cu cine dorește să stea alături Iranul la masa viitoarelor negocieri de pace și cine îi va asigura mai ușor prezența la acele negocieri? Îmbrățișarea cui poate fi mai sufocantă pe termen lung? Este interesat Iranul, în măsura în care împărtășește viziunea unui multipolarism simetric în care pacea lumii este asigurată prin echilibrul puterilor globale, de o Rusie slabă, eventual aflată la remorcă unei Chine atotputernice? Iată întrebările la care diplomația iraniană va trebui să răspundă în perioada imediat următoare. Acesta să fie oare Rusia?!




Comentarii
Adauga un comentariu