Experiența șocantă a unei ieșence în lupta pentru coronavirus: „Ca atunci când te uiţi la un film horror”

Experiența șocantă a unei ieșence în lupta pentru coronavirus. O femeie din Iași care a fost infectată cu coronavirus a făcut dezvăluiri halucinante despre lupta cu noul coronavirus. Aceasta a relatat că primul care a contactat virusul a fost soțul. Ulterior ea împreună cu copilașul în vârstă de un an au ajuns internați la Institutul de Boli Infecțioase Iași. Ada Filipescu a afirmat că cea mai marcantă parte din lupta cu COVID-19 nu a fost virusul în sine ci condițiile din unitatea medicală. Aceasta a menționat că a fost nevoită să stea la 35-37 de grade Celsius, fără aer condiționat.

Mai jos este prezentată experiența ieșencei:

„Deşi am făcut linişte o perioadă, mi-am adunat puterile pentru a relata o experienţă a «contextului pandemic», o experienţă personală ce m-a convins că frica cea mai mare este aceea de sistem, de putregaiul şi dezinteresul social. Din păcate noi facem sistemul şi tot noi îl tolerăm aşa disfuncţional. Să începem, cu într-o zi….Într-o zi, pe înserat, soţului meu i s-a făcut brusc rău şi a accesat serivicul de urgenţă. Ei, cred că nu e greu de ghicit nu? COVID. Buuun. Şi a început haosul şi cele mai negre temeri ale mele au prins viaţă. Ca atunci când te uiţi la un film horror şi te trezeşti jucând în el împotriva voinţei tale.

La 2 zile copilului meu i se face rău, cu febra înaltă, vărsături, diaree, cianoza, tremor…o imagine oribil de privit. Sun la Urgenţe şi mi se spune să mă deplasez să iau un test pentru a testa copilul. Eroare nr 1. Multă apă a curs pe toate râurile cât au vorbit la TV despre contactii care trebuie să stea izolaţi. Doamna doctor probabil că nu se uită la TV şi atunci îmi cere să ies să iau un test să recoltez la copil. Aici aş bifa eroarea nr.2. Nu cred că eu sunt în măsură să recoltez, dar mă gândesc că aşa aiurea s-au făcut toate recoltările de avem sute de infectaţi. Recit poezia psihotică a mass mediei. Sunt contact, nu pot ieşi…bla bla.

«Replică doamnei doctor: Trimiteţi pe cineva după un test…dar chiar vreţi să vă testaţi?»

Replică doamnei doctor este «trimiteţi pe cineva după un test…dar chiar vreţi să vă testaţi?» Nu, nu doresc să mă testez. Doresc asistenta medicală pentru copilul cu 39 de grade. Închid întrucât conversaţia nu duce nicăieri. Între timp mă sună DSP pentru ancheta epidemiologica a soţului. Contacti, rute, aceeaşi poezie ce frIzează ridicolul, neîncredere, multiple repetiţii ale doamnei care insistă de cel puţin 5 ori asupra faptului că nu m-am întâlnit cu nimeni. Aşa sunt eu, cu înclinaţii schizoide şi probabil tulburări în sfera socială. Insist într-o discuţie nesfârşită asupra faptului că nu am ieşit, am respectat măsurile şi dinainte de îmbolnăvirea soţului.

«De unde credeţi că a luat soţul». Ei na, bateriile la globul de cristal s-au terminat. Nu ştiu, nu mă priveşte decât starea copilulului pe care îl văd letargic, frisonând şi plângând în braţe. Nu mă interesează statisticile. Îmi spune că va veni o ambulanţă să ne testeze. Ajunge de la DSP, ne recoltează. Nu mă pot opri să nu observ spaimă din ochi pe sub ochelarii de plastic aburiţi. Păstrăm distanţă, ne recoltează în pragul uşii spre disperarea şi angoasa celor 2 domni care făceau curat pe casa scării şi pe care nu i-am mai văzut în ziua aceea.

«Starea copilului s-a agravat. Mă simt abandonată»

Spre seară copilul se agravează, febra nu scade, sun ambulanţa şi pe o ploaie torenţială care ne-a udat până la piele, trăgând bagaje şi scutece după mine merg la spital, stăm în izolator şi aşteptam rezultatele. Doar noi doi şi vocile care se mai aud arareori după paravanele de plastic. Sinistru, mă simt abandonată într-o lume hâdă şi ciudată. Şi aşteptăm…şi aşteptăm…şi aşteptam, dormim pe un pat îngust sub ferestre care nu se închid acoperite cu paturile găsite pe pat. Şi trece şi ziua următoare. Privesc pe geam oameni trecând prin faţa spitalului, oameni liberi care merg, vorbesc, depăşesc poarta spitalului şi îşi continuă alergarea.

Se înserează în aşteptare iar rezultatele nu mai ajung. Sun la toate numerele DSP şi ascult cu groază liniştea. Nimeni nu răspunde, în timp ce abandonul şi disperarea cresc angoasant. Va fi încă o noapte de incertitudini şi spaime despre cum va evolua starea copilului. Găsesc un număr de telefon de la un dispecerat de asistenta COVID şi sun. Am realizat 10 apeluri ca să aud o voce care nu mă auzea. Cer rezultatele, explic starea copilului. Primesc un răspuns halucinant. «Nu înţeleg ce vreţi de la mine». «Rezultatele».«Nu le am. la DSP se lucrează 8 ore». «Bine şi dacă păţeşte copilul meu ceva? Dacă moare?» Răspunsul a fost că exagerez, aştept să cadă un drob de sare şi alterez cu agitaţia mea starea copilului.

«Am plâns hohotind de neputinţă, furie şi disperare»

Vocea masculină mă asigură psihoterapeutic că dacă va muri mă voi obişnui cu ideea că am făcut tot ce a depins de mine. Am plâns hohotind de neputinţă, furie şi disperare. În aceeaşi seară au ajuns rezultatele după ce mi-am strigat în telefon furia şi groază. Mie nu mi s-a spus nimic oficial, aceeaşi doctoriţă din ziua precedentă ce mă invita la spital să îmi iau testul în buzunar să îmi testez singura copilul. Am ştiut datorită unei prietene bune. Dar nu am spus nimic, ne-am întins amândoi pe patul îngust şi scurt, şi am adormit în timp ce certitudinile vieţii se transformau în aburi îngheţaţi.

Ne-au trezit la 12 noaptea să ne ia izoleta, după 30 de ore de haos. Brusc eram contagioşi şi necesitam îngrijire. Am replicat că acum pot face autostopul, nu mai este necesară ambulanta. Am ajuns la spitalul de boli infecţioase din Iaşi. Îmi amintesc privirea peste ochelari a unui pompier obosit, trist şi îngândurat. Îl întreb de pe locul meu din spatele ambulantei dacă se simte bine. Pare atât de împovărat şi istovit. Îşi spune oful în câteva cuvinte. Are 24 de ore de când e în picioare, asista neputincios la suferinţă şi urgie, apoi în timp ce închide uşa maşinii se întoarce şi mă întreabă «dvs sunteţi bine?» Îi răspund că da, realizez că are nevoie de încurajare.

«În haosul neputinţei şi al incertitudinii am creat un fir de punte de stabilitate»

Eu le pot duce pe ale mele, dar am simţit că în acel moment ne-am sprijinit unii pe ceilalţi, pentru un moment, în haosul neputinţei şi al incertitudinii am creat un fir de punte de stabilitate. Pe drum se văd doar vârfurile pomilor, bebele a adormit în braţe iar eu încerc să mă ghidez după suişurile drumului pe unde am ajuns. Maşina se opreşte brusc, se deschid uşile şi ne aşteaptă vreo 5 persoane îmbrăcate, ne cer documentele şi ne conduc la salon. Un salon pe jumătate plin în care încerc să adorm un copil de un an. Pacienţi de toate felurile, ipohondri, gravi. Îl plimb pe hol până adoarme.

Dimineaţa încep tratamentele, tratament la care eu mă opun întrucât sunt ok, nu am nimic simptomatic. Dar pentru ei este nerelevant. Dau Kaletra atât lui bebe cât şi mie. Observ că sunt trei saloane pline, aproape 30 de oameni la 2 băi şi la o chiuvetă care se improvizase a fi dus. Adică făceai dus în mijlocul băii ca la cort şi apoi strangei apă cu mopul deoarece canalizarea nu era prevăzută pentru aşa ceva. Transpirai şi te întorceai în salon unde erau 35 – 37 de grade. Aerul condiţionat era pus de mobilă. Am încercat să explica că principiul fizic al aerului nu e cel de contaminare. Nu a contat.

 «Îl spălăm într-o chiuvetă care se ştergea în sictir o dată pe zi»

Copilul meu s-a umplut de bube diagnosticate de personal că fiind de la căldură, dar fără a remedia situaţia. A regresat enorm, nu a mai vrut să mănânce, a mâncat doar lapte praf şi iaurturile care mi le aduceau prietenii şi care până erau urcate sus pe etaj erau deja aproape alterate. Am cerut un blender sau un robot ca bebe e mic şi are nevoie. Am fost refuzată. Dar în schimb ne-au încuiat pe etaj, eram 30 de oameni la o baie, în 35 de grade, nespălaţi, cu haine murdare de stat, cu manacare oribilă şi puţină, fără posibilitatea de a-mi hrăni copilul. Nu a pus nimeni un stetoscop pe el sau să îi ia o temperatură. Doar mă întrebau pe mine dacă face febră.

A început să aibă nişte mişcări necontrolate, ca nişte spasme, se trezea frisonând, corpul lui micuţ fiind incapabil să se adapteze la nişte temperaturi sahariene şi la o lipsă a igienei. Îl spălăm într-o chiuvetă care se ştergea în sictir o dată pe zi, deoarece doamnele infirmiere erau stresate de condiţiile de lucru, de purtatul combinezoanelor. Flituiau în dreapta şi în stânga să termine mai repede.

«Devenisem din suportul care trebuia să fiu pentru copil o epavă fizică din pricina tratamentului»

Cu toate acestea îmi amintesc un domn infirmier care mi-a cumpărat apa în prima zi de internare, din banii lui, pentru că nu avea voie să ia bani de la noi, cei leproşi şi infectaţi. Îmi amintesc privirea caldă şi sigură peste masca de protecţie şi vocea aproape terapeutica, caldă, blândă şi securizanta. Muncea cu calm şi fredona un pasaj muzical, mereu acelaşi.

Bătea în geam şi se juca cu bebe prin sticla. Aşa făceau şi alte doamne care îi atrăgeau atenţia doar pentru a-l distra. Îmi amintesc o noapte agitată cu un pacient grav, agitat şi acest domn infirmier care s-a îmbrăcat în combinezon şi a intrat. Aceeaşi voce caldă, neaşteptat de liniştitoare, o ancoră în gâtlejul infect al unui sistem coercitiv şi inuman, am simţit cum îmi aplanează temerile şi îmi dă speranţă. Atât aveam…

«Zăceau pe jos saci galbeni cu deşeuri, resturi de mâncare, şerveţele cu sânge, aşternuturi murdare»

Reţin că am spus asistenţilor că îmi este rău de la medicaţie şi îmi dădeau exemple de pacienţi care vărsau de 50 de ori. Serios? Mergeam noaptea şi trezeam o altă pacienta să supravegheze copilul cât vărsam eu de 6 – 7 ori pe seara. Nu îl mai puteam purta în braţe, devenisem din suportul care trebuia să fiu pentru el o epavă fizică din pricina tratamentului.

Am fost izolaţi, puşi în detenţie, în condiţii inimaginabile de stres, căldură, lipsa igienei, expunere la cine ştie câte mii de alţi germeni. Cu o zi înainte de a pleca o doamnă infirmieră a şters o pacientă care avea diaree, a scăpat sau lăsat şerveţelele umede murdare pe o aleza din faţa uşii pe care a murdărit-o de fecale şi a lăsat-o aşa, a aruncat cu clor pe ea. Iar pe acolo circula copilul meu, punea mâinile pe jos, cădea şi se udă de clor sau cine ştie ce alte substanţe. Zăceau pe jos saci galbeni cu deşeuri, resturi de mâncare, şerveţele cu sânge, aşternuturi murdare. Se făcea curat o dată pe zi. Asistenţii intrau la tratamentul de dimineaţă, la vizită şi seară.

«COVID-ul este nesemnificativ comparativ cu un sistem putred»

Iar până dimineaţa anamneza şi evoluţia se desfăşurau la geam sau la telefon. Trebuia să avem noi grijă unii de alţii. Am făcut evaluări psihologice în salon la bătrâni cu dementă, bătrâni agresivi, cu fenomene de sundown effect specifice deteriorării din dementă, i-am păzit să nu sară din pat, am asistat ipohondrii şi atacuri de panică nocturne într-un aer irespirabil, am plimbat copilul 2 nopţi pe hol în timp ce acesta plângea din toţi rărunchii, de foame, de frică, de disconfort, sau cine ştie din ce alt motiv.

Mă uit în urmă şi îmi dau dreptate mie. COVID-ul este nesemnificativ comparativ cu un sistem putred, defect, mizerabil, care conduce şi instiga la dezumanizare şi război împotriva firii. Acesta este meritul virusului. A reuşit să scoată latura animalică a fiecăruia, reîntoarcerea la trebuinţele bazale, a eliberat frâiele inconştientului, a scos lupii din temniţele sufletului şi le-a dat drumul în adâncul eului.

«Dumnezeu nu mă mai aude şi nu mai vrea să negocieze cu mine»

Niciodată nu am trăit neputinţa mai mare uitându-mă la copilul meu pe care nu îl pot ajuta deoarece sunt încuiată pe etaj, fără posibilitatea de a-l alimenta corect, de a-l spăla, de a-i asigura un confort. Trebuia să îl ţin cu forţa să îi administrez o medicaţie oribilă, nociva, fără să fiu informată, fără să mi se explice, fără să ştiu efectele ulterioare. Mă plimbam cu el în braţe şi la capătul disperării aveam senzaţia că nici Dumnezeu nu mă mai aude şi nu mai vrea să negocieze cu mine. Mă uitam la el când adormea şi mă rugam la ceruri, că, deşi nu îmi răspunde, măcar să mă asculte, şi orice plan de distrugere ar avea cu fiul meu să îl convertească înspre mine.

Atât îmi mai rămăsese dincolo de neputinţă. Să repet obsesiv divinităţii să mă ia pe mine şi să îl lase pe el dacă acesta era planul vieţii. Şi pentru prima dată după mulţi ani, mi-am dat seama de certitudinea singurătăţii şi de lacrimile care nu se mai opreau. Au fost zile şi nopţi pe care nu le pot descrie dar care din păcate au făcut parte dintr-o asistentă medicală. Nu mi-am imaginat vreodată că voi apuca ziua în care să mă trauamtizeze un spital şi nu un virus. Şi încă psihoza socio – politico – medicală va continua….

«E trist să fii statistică, să nu exişti»

Deşi avem vreo 3 săptămâni de când suntem acasă încă ne recuperăm. Soţul meu e aparent compensat emoţional, deşi furios că a stat închis, copilul nu mai este aşa sociabil, se freste de străini, încercam să ne realimentăm corect, eu mă chinui cu simptomele digestive posttratament. Le-am tot specificat că am probleme digestive, şi chiar dacă nu aveam, era important să nu am nici atunci, deoarece trebuia să îmi port bebele în braţe şi să fiu un sprijin pentru el, nu să îl încredinţez la străini că eu să îmi petrec noaptea vărsând în baie de la Kaletra lor.

I-am întrebat de ce tot insista să iau tratament dacă eu nu am nici un simptom, iar copilului i-au dispărut simptomele cât eram în izolator înainte de a ajunge la infecţioase. Mi-au spus că cei asimptomatici trebuie să ia tratament şi nu cei cu simptome. Am întrebat şi eu dacă e din cauză că nu le iese statistică la morţii de virus şi atunci trebuie să adauge pe cei cu Kaletra. E trist să fii statistică, să nu exişti, până la urmă, în lumina veşniciei, nu contează două vieţi în plus sau în minus”, a povestit ieșeanca pe o rețea de socializare.