Extensia războiului politic intern

Criza politică în desfășurare din România își produce efectele și la nivel european. Socialiștii europeni îl trag de urechi pe Sorin Grindeanu și suflă și în iaurt de teama unei alianțe AUR-PSD. Și asta se întâmplă deși liderii ambelor partide ne-au dat în mai multe rânduri asigurări că singurul obiectiv comun este eliminarea de la Palatul Victoria a lui Ilie Bolojan și a guvernului său și nicidecum nu există o înțelegere în vederea unei viitoare guvernări comune. Dar, vorba lui George Simion, „niciodată să nu spui niciodată”.

O parte consistentă a partenerilor noștri europeni suflă și în iaurt pentru că, într-adevăr, pretutindeni, cei mai mulți oameni politici, lipsiți de coloană vertebrală, una promit și alta fac. În tabăra socialiștilor europeni, dacă s-ar dovedi că există o înțelegere în vederea unei guvernări comune între PSD și AUR, deruta și, în același timp, dezamăgirea ar fi totală. Din simplul motiv că afirmațiile lui Nicușor Dan se potrivesc mănușă cu opiniile exprimate de forțele politice de la Bruxelles, aflate în majoritate și care, până una alta, punându-le talpă suveraniștilor, domină politica la nivelul continentului european. Să analizăm situația creată la București după moțiunea de cenzură, care, fără îndoială, va fi omologată marți, din această perspectivă mai largă a extensiei războiului politic intern.

AUR, deși pe locul întâi în preferințele electoratului din România — sau poate tocmai de aceea — și deși ocupă locul doi în ceea ce privește numărul de parlamentari, este un partid suveranist, anti-globalist și conservator, un partid naționalist în adevărata putere a cuvântului, în mod constant demonizat de președintele numit al României, Nicușor Dan, precum și de liderii celorlalte partide care se autodefinesc drept progresiste, pro-europene, pro-NATO și, într-o exprimare de dată mai recentă, pro-occidentale. Prin antiteză, dacă este să luăm în serios asemenea ștampile, rezultă că AUR, în primul rând, și celelalte formațiuni de tip suveranist, parlamentare sau nu, în al doilea rând, reprezintă forțe politice care se opun perceptelor europene, principiilor după care funcționează cea mai mare alianță defensivă din istoria lumii și, evident, regulilor instituite la temelia Uniunii Europene. NATO însă este în acest moment o organizație politică și militară aflată în grea suferință, după ce principalul actor și finanțator, Statele Unite, prin vocea lui Donald Trump, au anunțat că au în vedere ieșirea din NATO. Ținând cont de istoricul acestei organizații, dar și de toate mecanismele care o pun în mișcare, NATO fără Statele Unite ar putea deveni în curând un copil orfan, o mega-instituție pe cale de a se destrăma. Presupun că, din acest motiv, cei care atacă partidul AUR nu îl mai taxează drept partid anti-NATO, ignorând cu desăvârșire această față a medaliei. Pe de altă parte, și Uniunea Europeană dă semne că este în grea suferință, în primul și-n primul rând ca o consecință a ineficienței birocrației de la Bruxelles, a deciziilor contraproductive pe care le adoptă Comisia Europeană, în al doilea rând datorită crizei stagnării și crizei economice care caracterizează în prezent cele mai multe economii ale statelor europene și, în al treilea rând, ca o consecință a atacurilor repetate lansate împotriva partenerilor UE, luați individual sau în bloc, de către Donald Trump. Explicațiile de mai sus sunt suficiente pentru a înțelege de ce, în ultima vreme, partidele care au exercitat puterea la București nu se mai delimitează de AUR utilizând vechile ștampile, ci se rezumă în a afirma în mod repetat că acest partid este antioccidental. Nimeni din respectiva tabără nu e capabil însă să explice ce este, în definitiv, AUR, dacă este antioccidental, din ce tabără ar putea să facă parte, atâta timp cât nu este administrată nicio probă cum că ar fi afiliat unui front comun al statelor non- sau anti-occidentale.

Cert este însă că ascensiunea AUR, care, în perspectiva unor alegeri parlamentare anticipate, este creditat cu un scor electoral record, le dă frisoane atât liderilor de la București ai așa-numitei „tabere occidentale”, cât și, în oglindă, liderilor de la Bruxelles. Dar de ce ți-e frică, nu scapi!

Criza politică de la București, soldată printr-o moțiune de cenzură despre care există toate indiciile că va fi votată, conduce, fie și temporar, la un vid guvernamental de putere. Avocații taberelor interne și externe, să le spunem „occidentale”, se tem că, după eliminarea lui Ilie Bolojan, în ciuda asigurărilor date până în prezent, liderii celor două partide, AUR și PSD, ar putea să meargă braț la braț la Cotroceni pentru a face o solicitare constituțional de nerefuzat, solicitând desemnarea pentru poziția de premier a unui candidat comun. Întreaga ofensivă anti-AUR și anti-PSD la care asistăm, atât în plan intern, cât și în plan extern, are în vedere evitarea unui astfel de deznodământ de etapă. Oricât de derizorie este politica externă a României, oricât de mari sunt contraperformanțele în plan economic, acest stat, ca mărime și ca importanță, a fost, este și rămâne al optulea în ierarhia Uniunii Europene. Dacă și România, sub aspect politic, ar trece în tabăra suveraniștilor, Uniunea Europeană ar fi serios debalansată și există pericolul real ca progresiștii neomarxiști și soroșiști să fie siliți să-și facă bagajele și să plece de la Bruxelles. De aici, toată această ofensivă internă și externă, de-a dreptul isterică, îndreptată împotriva PSD, în primul rând, și AUR, în al doilea rând.