Actualitate

Incursiuni în istoria terorismului V

Publicat: 10 dec. 2019

După anii 1990, în țările foste comuniste, cu deosebire în România, a fost solicitat un proces al comunismului, un soi de autodafe al popoarelor care au găzduit la sânul lor regimuri dictatoriale vinovate de teroare organizată . Ei bine, probabil că francofonii mă vor înjura dar nu pot să nu mă întreb dacă vreodată, de-a lungul celor două secole și ceva scurse de la Revoluția Franceză, s-a pus vreodată, la modul serios și responsabil, problema unui proces al acestui eveniment rușinos din istoria Franței și a lumii întregi, eveniment de la care se revendică dealtfel revoluțiile comuniste de mai târziu. 

Până de curând, despre Revoluția Franceză s-a scris la modul apreciativ iar cei care au îndrăznit să tragă vălul de pe atrocitățile comise în timpul și în numele ei au fost de îndată crucificați. De două sute și ceva de ani, Republica Franceză și semenii săi de factură comunistă mărșăluiesc în cadența celor două imnuri revoluționare cu sonorul dat la maxim pentru ca restul lumii să nu audă strigătele de ajutor ale celor asasinați în numele dictaturii proletare. Din 1789 încoace, istoria Europei și a lumii întregi a fost marcată de un lung șir de teroriști, ale căror porniri maladive au fost puse în practică mai întâi prin teorii de glorificare a maselor populare și apoi prin adevărate documente programatice ale terorii. Aceste documente au zăcut până nu demult prin arhivele secretizate ale statelor în cauză, ascunzând între paginile lor istoria terorii împotriva propriului popor. Cu strângerea de inimă cuvenită, să vorbim așadar despre Teroare.

Pentru a înțelege, măcar fragmentar, cum de a fost posibilă o asemenea oroare eufemistic numită revoluție, vă propunem o scurtă incursiune în psihologia mulțimilor. Unul dintre cei mai mari teoreticieni ai acestui segment al științelor este un francez pe numele său Gustave Le Bon. Cu un secol în urmă, acest vizionar al științei a explicat pe înțelesul tuturor, de ce uneori, masele populare se transformă în monștri cu tot atâtea capete câți indivizi le compun. Elementul fundamental care, potrivit lui Gustave Le Bon, stă la baza marilor metamorfoze ale istoriei, este fondul ereditar al popoarelor. Este drept că, din dorința de a individualiza particularitățile pe care le dezvoltă în lucrările sale, sociologul francez operează o translație interesantă și nu tocmai accesibilă la nivelul noțiunii de rasă. Astfel, Le Bon arată că fiecare popor reprezintă o rasă psihologică ale cărei caracteristici sunt generate în timp de credințele religioase, artele și instituțiile proprii tot așa cum, la nivelul raselor biologice, diferențierea este dată de culoarea pielii și celelalte caracteristici anatomice.

Savantul francez spune că ”fiecare rasă posedă o constituție mentală la fel de constantă ca și constituția sa anatomică”. Această constituție mentală formează de fapt sufletul acelei rase iar afirmația cu adevărat extraordinară pe care o face Le Bon este aceea că sufletul popoarelor este modelat, în decursul istoriei, prin mecanisme ereditare!!! Despre marii teroriști ai Revoluției franceze, Gustave le Bon vorbește cu amară ironie, așezându-le virtuțile între ghilimele: ”Evenimentele extraordinare au făcut să vibreze anumite celule din creierul lor, neutilizate în stare normală și au devenit acele figuri colosale pe care deja posteritatea nu le mai înțelege”. Dacă traducem aceste considerații în termeni de patologie psihică, obținem ceva de genul: zbuciumul acelor tulburări sociale a destabilizat psihic pe acei oameni aparent normali dar care erau afectați latent de porniri asasine  și care s-au transformat în niște teroriști de care ne este rușine astăzi.

Habar n-am cum sunt priviți astăzi în Franța teroriști precum Maximilien Marie Isidore de Robespierre, Jean Paul Marat sau ceilalți corifei ai Revoluției Franceze.  Nici nu mă interesează. Obiectiv vorbind, acești indivizi își au locul în galeria marilor scelerați ai istoriei, alături de Nero, Torquemada și alții asemenea lor. De profesie avocat și membru de vază al Clubului Iacobinilor,  Robespierre a fost cel care, în calitate de președinte al Comitetului Siguranței Publice a inițiat Teroarea ca armă împotriva dușmanilor Revoluției Franceze. Cât despre Marat, dacă s-ar fi născut un secol mai târziu, ar fi fost probabil un bun obiect de studiu pentru teoriile marelui criminolog Cesare Lombroso. Aparența de maimuță antropoidă explică frustrările ascunse ale acestui individ tarat din cauza căruia au murit zeci de mii de francezi, pentru simpla vină că existau. O persoană cu care Dumnezeu a fost atât de zgârcit în ceea ce privește aspectul fizic trebuie să aibă o educație deosebită pentru a-și depăși condiția, lucru care nu s-a întâmplat în cazul lui Marat. Apele tulburi ale Revoluției Franceze l-au scos la iveală din mâlul societății și l-au așezat în spuma învolburată de unde și-a impus pornirile asasine. Acest terorist pe nume Jean Paul Marat, care cu un cinism absolut și-a luat supranumele de ”prietenul poporului”, are pe conștiință atât de multe victime încât l-ar face să pălească de invidie pe Osama Bin Laden.

Unul dintre episoadele celebre ale Revoluției franceze se referă la asasinarea lui Marat, unul dintre corifeii Terorii.După canoanele moderne sau contemporane, Marie-Anne Charlotte Corday d’Armont, rămasă în istorie sub numele de Charlotte Corday, ar trebui catalogată drept un terorist autentic dacă obiectul asasinatului său nu ar fi unul dintre cei mai mari teroriști ai istoriei. Prin urmare, această poveste celebră este mai degrabă din categoria ”cine seamănă vânt găsește furtună”. Este corespondența socială a unui la fel de celebru principiu al fizicii care spune că orice acțiune naște reacțiune. Dacă Marat, acest ideolog al Terorii, dealtfel intelectual de seamă, a rămas în istorie pentru expresii cum ar fi ”națiunea este deasupra legii”,de la Carlotte Corday ne-a rămas o singură expresie, izvorâtă din aversiunea profundă a poporului francez din afara Parisului față de teroare:”am ucis un om ca să salvez o sută de mii”.

Privit prin cheia lucrării de față, Jean Paul Marat este, alături de ceilalți teoreticieni ai Terorii, despre care am amintit mai sus, unul din cei mai mari teroriști ai istoriei. Personalitate de prim rang a Revoluției franceze și purtător de cuvânt al iacobinilor, cetățeanul Marat, cum i se spunea în acele vremuri de tristă amintire, suferea de o foarte respingătoare boală de piele în zona șezutului și a organelor genitale, de parcă l-ar fi atins un soi de blestem anticipat al lui Ludovic al XVII lea, regele copil martirizat de un alt monstru al Revoluției, pe numele său Robespierre, care l-a lăsat pe celebrul său prizonier să putrezească de viu într-o celulă infectă. Este necesar să amintim aici martiriul acelui copil, pentru care Franța întreagă ar trebui să se rușineze, pentru că atunci când a fost găsit în respectiva celulă, Regele copil putrezea de viu în propriile sale excreții în care fusese lăsat să zacă.

În fine, pe data de 13 Iulie a anului 1793, Charlotte Corday, despre care enciclopediile spun că era o tânără de 25 de ani provenind dintr-o familie scăpătată de nobili, l-a ucis prin înjunghiere pe Jean Paul Marat după care a așteptat liniștită sosirea poliției. A fost judecată la urgență și ghilotinată 4 zile mai târziu, pe 17 Iulie 1793.

 



loading...

Adauga un comentariu