Incursiuni în istoria terorismului VI

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Poporul acesta, situat la răscruce de vânturi, este un fel de miracol al istoriei. Chiar de la începutul formării sale, poporul român a fost supus celor mai grele încercări sub aspectul repetatelor tentative ale altor neamuri de a cuceri aceste ținuturi dăruite de Dumnezeu cu cele mai diverse și mai atractive resurse. Nu este în intenția noastră să realizăm aici apologia neamului românesc ci dorim doar să scoatem în evidență motivele pentru care Ardealul, acest ținut în care românismul a fost întotdeauna la el acasă, a făcut obiectul unor acte de teroare inimaginabilă cu deosebire din partea regimului horthyst.

În istoria recentă a României au existat patru ani în care populația românească din nord-vestul țării a fost supusă unui regim de teroare similar cu cel prin care a trecut populația regiunii Vandeea în vremea Revoluției franceze. A fost vorba, în fapt, de o politică de exterminare sistematică menită să depopuleze pentru totdeauna de elemente românești acea parte a țării. Cadrul istoric și geopolitic în care s-a derulat reconfigurarea frontiei dintre România și Ungaria este cunoscut: în data de 27 August 1940, unul dintre cei mai mari teroriști ai umanității, pe numele său Adolf Hitler a trasat această nouă frontieră din două tipuri de considerente. În plan strategic noua frontieră româno-ungară asigura Germaniei o formidabilă linie naturală de apărare pe linia Carpaților meridionali cât și accesul la câmpurile petrolifere românești aflate la câteva zeci de kilometri de Brașov. În plan politic, Hitler acorda o recompensă teritorială Ungariei horthyste care sprijinea necondiționat politica de expansiune teritorială a Germaniei și Italiei.

Povestea dramatică a acelui simulacru de arbitraj, pe care Germania prin von Ribbentrop și Italia prin contele Ciano, l-ar fi asigurat în această problemă este simplă: operațiunea s-a derulat pe data de 30 August 1940 în capitala Austriei și a rămas în istorie sub infamantul nume de Dictatul de la Viena. Relatările martorilor oculari ne spun că Mihail Manoilescu ministrul de externe al României, care conducea delegația țării noastre, a leșinat atunci când ”arbitrii” germani și italieni au prezentat harta cu noile frontiere româno-ungare: o suprafață de 43.492 de kilometri pătrați locuită de 2.667.000 locuitori din care peste jumătate de naționalitate română a fost cedată forțat Ungariei. Protestele masive din partea românilor ardeleni la aflarea veștii au rămas fără rezultat. Începând cu data de 5 Septembrie 1940 adică la 5 zile de la Dictatul de la Viena, Ungaria a invadat la propriu teritoriul românesc cu o armată de 300.000 de militari în afară de forțele de poliție, jandarmerie și cele paramilitare. Timp de 3 luni, până la 8 Decembrie 1940, teritoriul cotropit a fost administrat direct de armata ungară fiind introdusă legea marțială. A fost demarat imediat un program de exterminare a populației românești, exprimat foarte plastic într-o broșură propagandistică semnată de Ducso Csaba: ”Nația ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaște decât victoria.În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad și al lui Gingishan…Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale…Voi trage în sabie toată populația; voi otrăvi fântânile și voi ucide până și copiii în leagăn…în genere voi distruge acest neam…nu va fi pentru nimeni nici o milă”. Realitatea tragică ne spune că lucrurile s-au întâmplat exact după programul prefigurat de acest terorist dement și de ceilalți ca el.

Dintre grupările paramilitare teroriste magiare care s-au întrecut pe sine în masacrarea populației românești, cele mai zeloase s-au dovedit a fi Garda Zdrențăroșilor, Vânătorii Turanici și Asociația Generală a Tiraliorilor Unguri. Scopul declarat al acestor organizații teroriste a fost acela de a modifica, prin eliminarea fizică a românilor, raportul demografic din acea parte a României cotropită în urma Dictatului de la Viena. Atrocitățile comise în acest scop au fost relatate inclusiv de unii cronicari unguri precum Kelemen Sandor care într-un volum intitulat Situația din Ardeal și publicat în anul 1946 scria așa: ”Soldățimea pătrunsă până în măduva oaselor de teoriile fasciste, odată ajunsă în nordul Transilvaniei, a săvârșit atrocități odioase față de locuitorii neajutorați ai satelor românești”.

Exemplele sunt nenumărate iar paginile de față nu sunt suficiente pentru a le enumera. Arhiva Ministerului de Interne al României cuprinde relatări zguduitoare despre teroarea horthystă împotriva populației românești, relatări a căror publicare a fost destul de limitată în perioada comunistă întrucât atât România cât și Ungaria făceau acum parte din marele imperiu sovietic iar astfel de date, odată aduse la cunoștința populației românești ar fi inflamat într-un mod nepermis relațiile între două state comuniste.