De fiecare dată când apare o tehnologie care ne schimbă viața, prima reacție este entuziasmul. Abia după aceea începem să ne întrebăm care este prețul. Așa s-a întâmplat cu televiziunea, internetul, telefonul inteligent și rețelele sociale. Acum suntem în fața unei schimbări probabil și mai profunde: inteligența artificială. Ne fascinează prin ceea ce poate face, dar discutăm încă prea puțin despre ceea ce poate face cu noi.
Una dintre întrebările incomode este dacă AI poate crea dependență. Răspunsul scurt este: da, poate favoriza un comportament dependent. Nu neapărat în sensul clasic al dependenței de alcool, nicotină sau droguri, ci printr-un mecanism pe care epoca digitală îl cunoaște deja foarte bine: recompensa imediată.
Ai o întrebare, primești răspunsul în câteva secunde. Ai o problemă, AI îți propune soluția. Nu știi ce să scrii, scrie el. Ești plictisit, îți vorbește. Ești singur, te ascultă. Nu te contrazice decât politicos, nu obosește, nu are altceva de făcut și este disponibil 24 de ore din 24. Din punctul de vedere al creierului uman, este o combinație extraordinar de seducătoare.
Pericolul nu este însă același la toate vârstele.
În cazul copiilor mici, riscul major este substituția. Dezvoltarea copilului are nevoie de oameni, de expresii faciale, de atingere, de joc, de frustrare și chiar de plictiseală. Un copil nu trebuie doar să primească răspunsuri, ci să învețe să caute răspunsurile. Dacă AI devine prea devreme un interlocutor permanent, riscăm să introducem o mașină exact în perioada în care se construiesc mecanismele fundamentale ale relației cu ceilalți.
Între 6 și 12 ani apare o altă problemă: autoritatea. Copilul poate percepe răspunsul bine formulat drept răspuns adevărat. Dar AI poate greși cu o siguranță dezarmantă. În plus, dacă rezolvă tema înainte ca elevul să se lupte cu problema, câștigăm câteva minute și putem pierde tocmai procesul pentru care tema exista: efortul intelectual.
Adolescența mi se pare zona cea mai sensibilă. Aici se întâlnesc trei vulnerabilități: un creier încă în dezvoltare, nevoia extraordinară de validare și construirea identității. Un chatbot care este permanent disponibil, atent și aparent empatic poate deveni mai comod decât oamenii adevărați. Numai că oamenii adevărați ne contrazic, ne refuză, pleacă, se supără și ne obligă să negociem. Tocmai această imperfecțiune construiește maturitatea socială. Dacă adolescentul preferă interlocutorul artificial pentru că relația este mai simplă, confortul poate veni cu un cost ascuns.
La adult, pericolul se mută dinspre atașamentul emoțional spre dependența cognitivă. Dacă pentru fiecare e-mail, idee, analiză sau decizie întrebăm mai întâi AI, riscăm să externalizăm treptat nu doar munca, ci și gândirea. Mușchii pe care nu îi folosim se atrofiază. Nu știm încă în ce măsură același lucru se va întâmpla cu anumite capacități intelectuale, dar întrebarea merită pusă.
La vârste înaintate apare încă un risc: încrederea. O persoană singură poate găsi într-un chatbot un interlocutor extraordinar. Asta poate fi benefic. Dar granița dintre companie și substituirea relațiilor umane este fragilă. În plus, într-o lume a vocilor clonate, imaginilor fabricate și mesajelor generate impecabil, capacitatea AI de a face frauda credibilă devine o problemă serioasă.
Ar fi însă o greșeală să transformăm toate acestea într-o cruciadă împotriva inteligenței artificiale. AI poate fi un profesor extraordinar, un instrument profesional formidabil și poate democratiza accesul la cunoaștere într-un mod pe care abia începem să-l înțelegem.
Problema nu este dacă folosim AI, ci ce parte din noi îi cedăm.
Poate că regula sănătoasă pentru următorii ani este surprinzător de simplă: încearcă mai întâi tu, întreabă apoi inteligența artificială, verifică răspunsul și decide tot tu.
Pentru că adevărata provocare a epocii AI s-ar putea să nu fie să construim mașini care gândesc din ce în ce mai bine.
Ci să nu ajungem noi să gândim din ce în ce mai puțin.
Articol realizat cu ajutorul inteligenței artificiale