Ion Cristoiu: Actualitatea unui text despre eterna Rusie de azi, cea care a atacat Ucraina

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie în această dimineață pe propriul blog despre un text intitulat Relaţiile româno-ruse, scris de Pamfil Şeicaru în 1972. Redăm integral editorialul jurnalistului:

Actualitatea lui … rămâne un clişeu dătător de dureri de măsele nu numai al redactării, dar şi al cercetării premergătoare unei publicări.
Cum textele de referinţă ale Istoriei intelectuale a lumii au profunzimi de Groapă Marianelor, sute de ani după ce-au văzut lumina papirusului sau a tiparului, pot fi găsite în ele note ţinând de prezent.

În cazul textului Relaţiile româno-ruse, scris de Pamfil Şeicaru în 1972, și publicat în 2002- 2003 într-o publicație de la Munchen (în trei părţi:„Un tratat cu Rusia?”, „Amintiri pentru prezent și viitor”, „Relațiile româno-ruse”), invocarea actualităţii nu ţine numai de profunzimile textului.

Ţine şi de o potriveală neobişnuită de împrejurări.
Neîndoielnic, Pamfil Şeicaru a scris despre Relaţiile româno-ruse într-un timp când Occidentul se iluziona în privinţa blândeţii internaţionale a URSS. Mai demult profet al Pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să demonstreze că:

1) Uniunea Sovietică nu-i altceva decât Rusia ţaristă botezată altfel. Iar Rusia postcomunistă – vom adăuga noi – nu-i altceva decât Uniunea Sovietică botezată țară democratică.
2) Rusia ţaristă s-a definit prin incapacitatea de a accede la orânduirile europene. Devenită superputere sub numele de Uniunea Sovietică, Rusia a refuzat democrația de tip vestic, aducând pe lume regimul comunist, de sorginte asiatică. Rusia de după căderea URSS n-a fost niciodată o democrație adevărată Opoziție, presă independentă, stat de drept nu sunt altceva decât o democrație de fațadă, menită a înlesni pătrunderea capitalului rusesc în Est.
3) Rusia țaristă a fost un stat eminamente cuceritor și militarist. Uniunea Sovietică, după o perioadă de cumințenie, explicabilă prin slăbiciunile începutului, dă curs nevoii rusești de expansiune după cel de-al Doilea Război mondial.
Scrie Pamfil Șeicaru în chip categoric:

„Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să amintesc figura senatorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pacea şi fericirea vor putea să domnească în Europa numai când ucazurile pornite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Berlin şi Paris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbuşit ţarismul în Martie 1917, iar în Octombrie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura proletariatului şi dând Statului forma sovietică.

Dar natura războinică a concepţiei de Stat rusesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schimbat. În 1920, război contra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, după pactul Ribbentrop-Molotov, căruia i-a urmat atacul contra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cucerească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca întreaga Europă să fie – aşa cum cerea Nicolae Novossiltzoff -, condusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.”

Pentru a demonstra tezele sale, Pamfil Şeicaru convoacă o bibliografie semnificativă:
De la clasicii literaturii ruse până la cercetătorii contemporani ai Imperiului de la Răsărit.
Eseul său e o luare în răspăr a tuturor celor care, în trecut (Nicolae Titulescu) sau în prezentul său (liderii Occidentali) au crezut și cred că Uniunea Sovietică e altceva decât Rusia în travesti roşu.

Am scris acest text după Anexarea Crimeii din primăvara lui 2014.
Explicabile din acest punct de vedere aceste referiri din textul de acum opt ani:
Suntem în primăvara lui 2014.
Anexarea Crimeii cât ai clipi din ochi, fapt de neimaginat în timp de pace, a descumpănit pe liderii occidentali, iluzionaţi de două decenii că Rusia post-comunistă e altceva decât Uniunea Sovietică. Rusia lui Vladimir Putin e însă Rusia lui Ivan cel Groaznic, Rusia lui Petru I, Rusia Ecaterinei şi Rusia lui Nicolae al II-lea.
Într-un cuvânt, Rusia de ieri, de azi şi de mâine.
Rusia eternă.

Reiau textul din 2014 acum, în 2022, când Rusia lui Vladimir Putin a făcut un salt în pornirea sa de stat militarist cuceritor:
A invadat pur și simplu o țară independentă, membră a ONU:
Ucraina.

În 1972, pentru a avertiza că Uniunea Sovietică e la fel de primejdioasă pentru Europa ca şi Rusia ţaristă, Pamfil Șeicaru trecea în revistă notele comune ale regimului bolşevic şi regimului ţarist.
Uniunea Sovietică a devenit Federaţia Rusă.
O revenire a Uniunii Sovietice la ceea ce era de fapt:
Rusia țaristă fără văl ideologic.
Rusia eternă.

Textul lui Pamfil Şeicaru se referă la Rusia eternă.
Citit azi, el reclamă un efort invers celui din 1972:
De a descoperi în Rusia lui Putin notele comune cu Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a lui Brejnev.

În aceasta constă uluitoarea actualitate a textului Relaţiile Româno-ruse.
Mai ales pentru noi, românii de azi, la fel de ignoranți într-ale Rusiei ca românii denunțați astfel de Pamfil Șeicaru în eseul său.