Ion Cristoiu: Cum a revoluționat Caragiale gazetăria românească

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Mai toate cercetările insistă pe rolul lui Caragiale în concretizarea spiritului critic în literatura română. Nu încape îndoială: literaturii de lacrimi de telenovele sau de trîmbiţă patriotardă i-a dat o lovitură mortală campania maioresciană de verificare la talent.

Caragiale dă spiritului critic forţă devastatoare nu numai prin creaţia sa, obsedată de finisare, dar şi prin subminarea formelor fără fond, forme practicate pe scară largă de personajele sale legendare: de la Rică Venturiano pînă la Conu Leonida. Adevărata marea Revoluţie însă a produs-o Caragiale în gazetărie. Cusururile Vechii Direcţii sunt în presa din vremea lui Carol I mult mai clare decît în literatură, unde se pot găsi totuşi şi nuclee de împlinire artistică. Gazetăria era însă otova. Pentru a dovedi cum era jurnalistica tipică României abia ieşite din manelele epocii fanariote, nu e nevoie să convocăm articole sau numere întregi de ziar. Ne ajunge proza lui Rică Venturiano din Vocea Patriotului Naţionale, titlu trimiţînd la boala lui C.A. Rosetti de a italieniza la infinit. Să vedem, aşadar, cum era gazetăria din anii lui Caragiale din scena lecturii ziarului, la masă, de către Jupîn Dumitrache şi Ipingescu. Printre altele, pe cei doi cititori asidui, dar şi, evident, abonaţi, îi încîntă următoarele pasaje:

„Nu! orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvîrcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelor ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi…

…Nu! în van! Noi am spus-o şi o mai spunem: situaţiunea României nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, pînă ce nu vom avea un sufragiu universale…”

Se remarcă :

1. beţia de cuvinte
2. patetismul ieftin
3. absenţa logicii elementare
4. absenţa bunului simţ
5. înflăcărarea nejustificată

Caragiale a luptat împotriva acestei prese prin polemicile sale gazetărești. Pentru a ridiculiza logoreea de tip Rică Venturiano, el a folosit toate armele: ironia, reducerea la absurd, citarea exemplificatoare şi citarea maliţioasă, nemiloasa vînare a agramatismelor.

Mult mai important, gazetăria tipică timpului a primit o lovitură mortală de la publicistica lui Caragiale. Marele prozator a făcut nu doar jurnalistică memorabilă. A făcut şi Revoluţie în gazetărie.
De la Caragiale încoace, se poate vorbi despre o astfel de presă. Notele dominante ale acesteia:

• a) suspectarea declaraţiilor demagogice şi chiar subminarea lor prin dezvăluirea intereselor meschine din care izvorăsc. E o treabă de satiric neîncrederea în cuvintele mari folosite de oameni pentru a-şi satisface interese mici. Caragiale nu se mulţumeşte doar cu satira. Exersează şi-n articolul zilnic denunţarea cuvintelor mari din politică drept infracţiuni de fals şi uz de fals.
• b) articolele lui Caragiale sunt limpezi, de o limpezime ce le dă modernitatea exemplară. E rezultatul unei înzestrări care lipseşte marii majorităţi a articolelor vremii: are idei şi, mai ales, forţa de a le demonstra.
• c) excepţie făcînd unele articole antiliberale, din Epoca, iremediabil lovite de însufleţiri militante ca ostaş credincios al Partidului Conservator, gazetăria lui Caragiale excelează prin radiografia rece a fenomenului politic. Scena politică e văzută de un ochi de cronicar cu peniţa vîrîtă în cerneală la temperatura camerei de lucru.
• d) nu în ultimul rînd, Caragiale e credincios bunului simţ, pe care-l aplică în desluşirea tîlcurilor ascunse şi, mai ales, în demonstrarea unor teze.

O posibilă concluzie: gazetarul Caragiale ar trebui să fie obiect de studiu la facultăţile de jurnalistică de azi, producătoare şi ele de juni iscălitori de tip Rică Venturiano.