Ion Cristoiu: Cum desfășuram noi, gazetarii comuniști, campania de presă pentru economisirea energiei

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Am mai scris, cred, undeva, că unul dintre lucrurile care m-a exasperat ca gazetar în anii comunismului a fost obligația de a fi penibil.
Birocratizarea infernală din ultimii ani ai regimului Ceauşescu făcea ca orice moment să fie ucis din faşă prin repetarea aberantă a unor clişee.
Şi nu mă refer doar la aniversările lui Ceauşescu, la Congresele PCR sau la zilele festive: 23 August, 30 decembrie.
Mă refer şi la unele momente ce ar fi putut fi tratate niţel mai original.

De cum dădea colţul frigului, se declanşa în România sfârşitului de regim, an de an, ceea ce se numea campania privind economisirea energiei electrice. Simplii cetăţeni, unităţile comerciale şi culturale erau obligate să suporte întreruperile de curent electric. Noi, jurnaliştii din presa comunistă, eram obligaţi la ceva mult mai groaznic: să începem campania de presă privind economisirea energiei. Drept urmare, secretarul general de redacţie da fuga la dulap şi scotea de acolo graficele pe care le tipărisem cu un an înainte, sub semnul campaniei de economisire a energiei. Graficele înfăţişau nişte becuri tăiate cât mai viguros, să se vadă de la o poştă că trebuie stinse de către cetăţenii cititori. O problemă de bun simţ era că aceşti cetăţeni nu puteau vedea graficele noastre dacă stingeau becul.

Nu şi-o punea însă nimeni.
Redactorii scoteau de prin sertare carneţelele cu numele celor care, de regulă erau iscăliţi drept autori de opinii. De vreo cinci ani, numele erau aceleaşi. Bieţii oameni din spatele lor habar n-aveau că se angajau să stingă cât mai multe becuri!

Îmi amintesc de aceste campanii ori de cîte ori urmăresc în postdecembrism ceea ce presa numește Ziua lui Eminescu. Formulele folosite nu diferă prea mult, în materie de creativitate gazetărească, de cele la care apelam, înainte de 1989, pentru campaniile de economisire a energiei. Eminescu nu mai e scos scos din clişeul Domnul Eminescu. Numele îi e pronunţat de fătuce şi guguştiuci cu un tremur de duioşie în voce. Anchetele de stradă se interesează dacă românii îl mai citesc pe Eminescu. Şi concluzia din redacții e că românii nu-l mai citesc. Ceea ce e o mare nenorocire! Și că trebuie făcut ceva! Asta doar în cele 12 ore cît durează sărbătorirea lui Eminescu de către televiziuni, radiouri și site-uri.

A doua zi Eminescu e uitat cu desăvîrșire.
Pînă peste un an, cînd îi vine din nou Ziua.

Ziua lui Eminescu te face să urli de plictiseala provocată de monotinia clişeelor gazetăreşti.
Ca şi Ziua Marii Uniri. Ca şi Ziua Micii Uniri. Ca şi 22 decembrie 1989.
Zilele în care gazetarii români devin penibili fără intervenţia PCR!