Ion Cristoiu: Cum nu l-a lăsat pe Carol I să c..e Cultul personalității

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Lectura articolelor din Historia în vederea publicării e pentru mine și un bun prilej de a afla lucruri din trecut pe care altfel mi-ar fi rămas complet străine. Numărul în pregătire conține două articole pe tema Muscelul și Regii României. Două adevăruri sînt de reținut din cele două studii:
Deși ditamai Regele, Carol I se vede obligat să renunțe la cumpărarea unui teren pentru viitorul său castel în zona Câmpulung Muscel. Potrivit articolului lucrurile au stat cam așa.

Regele vizitează Muscelul întîia oară pe 1/13 octombrie 1866. E primit, după tradiția fanariotă a românilor, cu mare zarvă sărbătorească. Cum el căuta și un loc de castel, pune ochii pe un teren în sudul orașului. Moșnenii, proprietari din tată-n fiu de terenuri și păduri, se opun. Regele renunță. Mai mult el nu le poartă ranchiună localnicilor. Ce ne spune asta? Că la vremea respectivă în România era mai multă democrație ca acum. Dacă acum președintele ar vrea să cumpere un teren în țară, s-ar opune cineva. Și dacă s-ar opune ar avea cîștig de cauză?
Al doilea fapt, cules din al doilea articol, e pus pe seama unei anecdote zise pe la cafenele din Câmpuluing de Tudor Mușatescu.E vorba de o întîmplare hazlie, tipic moldo-valahă, petrecută cu prilejul unei vizite a Regelui în zonă.

Scena mă entuziasmează. Aș putea s-o invoc în orice eseu sau comentariu despre concretizările monstruoase ale Cultului personaliății. Acribia mea funciară mă oprește să citez întîmplarea pînă cînd nu dau peste sursa invocată de autorul articolului. În toată cariera mea de condeier, m-am străduit din răsputeri să merg direct la sursă înainte de a cita ceva sau de a preciza un fapt. De multe ori citatul era înserat într-o carte. Puteam foarte simplu să dau eu citatul ca și cum l-aș fi descoperit eu direct la sursă. Experiența m-a avertizat asupra riscului de a cita drept adevărat un fals sau ceva schilodit. Așa că de fiecare dată nu n-am lăsat pînă n-am văzut eu cu ochii mei sursa invocată. Nu altfel procedez acum, mai ales că trimiterea la Tudor Mușatescu mi se pare nițel confuză. O sun pe Florentina Țone. primesc de la ea următorul răspuns:

„Cu mare drag indic sursa: este vorba despre volumul «Iadul alb, de la Câmpulung la cercul polar (Doina Alexandru în dialog cu Titi Georgescu)», apărut la editura Vremea, anul 2019, pagina 232.”

Caut repede pe Internet Iadul alb. Deși mai multe companii de librărie au printre oferte Iadul alb, mare lucru nu aflu despre această carte, recomandată de copertă (privirea cumpărătorului cade asupra unei icoane) ca aparținînd memoriilor despre suferințele oamenilor lui Cristos în Iadul comunist. Respectul meu de cetățean celor care au trecut prin infernul lagărelor și închisorilor. Refuzul meu de a mai citi încă o carte de jelanii condimentate cu strigăte de revoltă anticomunistă. Despre anecdota spusă de Tudor Mușatescu nu găsesc nimic pe Internet. Cartea n-are variantă electronică.

Vineri, 24 decembrie 2021, trec pe la Librăria Humanitas de lîngă biserica Krețulescu. Pe raftul cu cărți de Istorie dau peste Iadul alb. Se intitulează Iadul alb. De la Câmpulung la Cercul Polar. Doina Alexandru in dialog cu Titi Georgescu și a apărut la editura Vremea în 2019. Chiar aici, la librărie, înainte de a merge la acasă, caut citatul. Îl găsesc cu greu. E în ultimul capitol, dedicat anecdotelor povestite de Tudor Mușatescu. Iată-l:

„Ce anecdote povestea Tudor Mușatescu?
Povestea la şuete întâmplării hazlii pe care le știa de la străbunicul nostru, de pe vremea lui Carol I. Vodă venise la Câmpulung să-și construiască palatul aici, dar n-au vrut moșnenii, fiindcă au zis că dacă vine el cu boierii lui, se scumpește viaţa. Când a sosit la Câmpulung, Regele a tras la un mare boier, unu Giuglan. Afară s-a strâns tot satul, și din satele vecine, să-l vadă pe Vodă și strigau: «Ura! Să trăiești, Măria Ta!» A stat Regele la masa de sărbătoare cu gazdele și cândva a vrut să se ducă unde merge și Împăratul singur. Cum dădea să iasă din casă, mulțimea începea să aclame: «Ura! Să trăiești, Măria Ta!». A încercat bietul Rege de mai multe ori, cum deschidea ușa să iasă pe prispă, țăranii începeau să ovaționeze cât îi ţinea gura: «Ura, să trăiești, Măria Ta!». Gazda a observat într-un târziu și a ieşit afară ţipând la ei: «Mama voastră de țărani, plecați de aici, lăsați-l pe Vodă să se c…!»”