Ion Cristoiu: KGB-istul Vladimir Putin a stîrnit neliniștea șefilor prin simțul scăzut al pericolului

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie despre Vladimir Putin și cum președintele Rusiei a strârnit interesul șefilor. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalist pe propriul blog:

În mai 2000, cînd Vladimir Putin abia fusese ales președinte al Rusiei, trei jurnaliști ruși, Natalya Givorkyan, Natalia Timakova și Andre Kolisnikov, tipăresc la Public Affaires volumul de dialoguri intitulat First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President Vladimir Putin, Vladimir Putin.
Varianta românească apare – tot în 2000 – la editura Enciclopedică sub titlul La persoana întîi: convorbiri cu Vladimir Putin.

Am scris la vremea respectivă despre carte un amplu eseu, publicat în volumul Prizonier în închisoarea cărților sub titlul Cum ne trage pe soară KGB-istul Putin.
A făcut senzație în aceste zile în spațiul public românesc mărturia lui Putin că după destrămarea URSS a fost șofer de taxi pentru a se putea întreține.
Recitindu-mi comentariul publicat în urmă cu 21 de ani, mi-am dat seama că am reținut, citind dialogurile cu Putin, amănunte mai mult decît semnificative din perioada cînd Putin nu ajunsese atotputernic țar de azi al Rusiei.
Redau mai jos cîteva fragmente:

„Dezvăluită în prefaţă, ambiţia celor trei jurnalişti ruşi pare simplă. «Cine e acesta, domnul Putin?». Cu o astfel de întrebare i-ar fi pisat – susţin autorii – ziarista americană Trudy Rubin pe toţi cei întîlniţi în cale la Forumul de la Davos, ianuarie 2000.
N-o ştim pe mai sus-numita Trudy Rubin.

Întreprinderea sa ni se pare însă niţel aiurea. Ne-o imaginăm în ipostaza de femeie uscată, tunsă scurt, gen activiste pentru libertatea căţeilor de usturoi, umblînd din om în om la forumul respectiv şi întrebînd nitam-nisam: Cine e acesta, domnul Putin? Strănepoţi ai lui Dostoievski, jurnaliştii ruşi n-au simţul umorului. De aceea, în loc s-o ironizeze pe slujbașa unchiului Sam, s-au hotărît să răspundă ei sîcîitoarei întrebări. Potrivit introducerii, jurnaliştii s-au adresat lui Vladimir Putin ca să realizeze un interviu fluviu, de mărimea unei cărţi, cu noua stea a politicii mondiale. Amabil, tînărul ţar a fost de acord să-şi piardă timpul cu amărîţii de gazetari, le-a facilitat intrarea la familia sa, la foştii săi colegi, la secretara sa de la Petersburg, le-a pus la dispoziţie duioase poze intime: Volodea cînd era şcolar – un rus blond, cu o melancolie cehoviană în priviri –, tînărul Putin gol pînă la brîu, stînd pe o bancă lîngă o stivă de lemne tăiate, Putin surprins la nuntă, în ipostaza teatrală de vîrîtor al verighetei pe degeţelul Ludmilei, Putin cu prima fetiţă în braţe, uitîndu-se la noi de sub o pălărie şucară, Putin la botez, Putin cu cea de-a doua fiică, răsturnat pe divan, giugiulindu-se fericit cu odraslele în pielea goală. Răspunde cartea întrebării: cine este domnul Putin? Prudenţi, autorii îşi închid cartea astfel:
«Toate discuţiile noastre sînt cuprinse în carte. Noi nu considerăm prin aceasta că întrebarea Cine este domnul Putin? a fost elucidată. Că Putin a devenit mai de înţeles, sîntem însă siguri».

Dosarul de la KGB nota, drept caracteristică negativă a agentului , puterea de a ascunde trăirile. Semnificativă rămîne în acest sens scena relatată de Marina Entalţeva, secretara sa de la primăria Petersburgului:
«Familia Putin avea o căţeluşă caucaziană, pe nume Malîş. Căţeluşa stătea la dacea şi tot timpul săpa pe sub gard, încerca să iasă afară.
Odată, a reuşit să iasă şi a nimerit sub o maşină. Liudmila Aleksandrovna a luat-o şi a dus-o la clinica veterinară. De acolo, ea a telefonat cu rugămintea de a se transmite soţului că nu a fost posibil să fie salvată căţeluşa. Intru în cabinetul lui Vladimir Vladimirovici şi îi spun: Ştiţi … s-a întîmplat ceva … Malîş a fost ucisă. Mă uit la faţa lui: nici o emoţie. Aşa m-am mirat că nu are nici o reacţie, încît nu m-am reţinut şi l-am întrebat: Cineva v-a mai spus despre asta?. Însă el îmi răspunde calm: Nu, eşti prima care îmi spui. Şi atunci am înţeles că am zbîrcit-o».

Ca înalt funcţionar la primăria Petersburgului, viitorul preşedinte merge să-l ia de la aeroport pe Kissinger. Istorisirea scenei trădează un om la pîndă, atent la cei din jur din spatele privirii de sticlă mată:
«Kissinger a venit la Petersburg de vreo două ori. S-a nimerit ca să-l întîmpin la aeroport. Ne-am urcat în maşină şi am pornit-o spre reşedinţă. Pe drum, s-a interesat de unde proveneam şi cu ce mă ocup.
Un unchiaş atît de curios. Părea că doarme pe el, dar, în realitate, vede şi aude tot. Noi discutăm prin interpret. Mă întreabă: Lucraţi de mult aici?. Îi răspund că în jur de un an. A urmat un dialog:
– Dar pînă aici, unde aţi lucrat?
– La Sfatul Popular al Leningradului.
– Şi înainte?
– La Universitate.
– Şi pînă la Universitate?
– Pînă la Universitate am fost militar.
– La ce gen de armă?

Gîndesc, acum am să te mîhnesc: Ştiţi, eu am lucrat la Serviciul de Informaţii. El continuă, liniştit: Aţi lucrat în străinătate?. Eu: Am lucrat în Germania. El: În Germania de Est sau de Vest. – În cea de Est. El: Toţi oamenii de treabă au început în serviciile de informaţii. Şi eu, de asemenea. Nu ştiusem că Kissinger lucrase în serviciul secret».

O altă scurgere de informaţii (ca să ne exprimăm în termenii agentului Putin) din memoria sa ne dezvăluie un alt amănunt semnificativ. Eroul a stîrnit nelinişti pînă şi la KGB prin simţul scăzut al pericolului:
«– Deveniţi calm în situaţii critice?
– Liniştit. Chiar prea liniştit. Mai tîrziu, cînd eram la şcoala de pregătire a agenţilor de informaţii, într-una din caracterizări mi-au scris: Posedă un simţ scăzut al pericolului. Iar această lipsă era considerată foarte serioasă. În asemenea situaţii trebuie să fii mai pe fază, pentru a reacţiona bine, calitativ. Într-adevăr, aceasta este important. Factorii de teamă şi durere. Te-ai îmbolnăvit, înseamnă că ceva nu e în regulă în organism».”