Ion Cristoiu: „Unirea din 1859 n-ar fi fost posibilă dacă Imperiul Otoman n-ar fi trecut, tocmai atunci, prin dezastrul Reformelor impuse de Occident“

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Jurnalistul Ion Cristoiu a scris pe blogul său despre Unirea din 1859, despre care spune că nu ar fi fost posibilă dacă Imperiul Otoman n-ar fi trecut prin dezastrul Reformelor impuse de Occident.

„Iluzii propagandistice

Urmărind în foile vremii ecourile la Crima lui C. Z. Codreanu, din 25 octombrie 1924, ora 12.30, mă amuză titluri precum Revoltă în Armata Roşie, Sovietele, Pe marginea prăpastiei. Sînt titluri date de presa noastră interbelică depeșelor venite din Occident despre tulburările din URSS.

La noi, pe Dîmboviţa, ştirile, greu de deosebit dacă sînt reale sau născocite, dat fiind că nu pot fi verificate, (cum să ajungă presa în Rusia bolșevică?) sînt umflate cu pompa anticomunistă pentru a ajunge la cititor drept semne ale prăbuşirii iminente a Rusiei bolşevice.

Şi cînd te gîndeşti că, fiind în 1924, mai sînt 65 de ani pînă la Căderea comunismului!

Presa noastră postdecembristă care descoperă în orice protest petrecut la ruși începutul sfîrșitului pentru regimul Putin are, din cîte se vede, o tradiție solidă de renunțare la profesionalism cînd trebuie să abordeze realitățile complexe din Imperiul de la Răsărit.

*

Și turcii au vrut să facă pe plac Occidentului

Abia acum, cînd m-am pus la punct cît de cît cu Istoria Imperiului Otoman, îmi dau seama de ce nenorocire e responsabilă abordarea istoriei noastre în sine, fără o minimă înscriere în context continental şi mondial.

Dubla alegere a lui Cuza apare cultivată la noi ca lovitură dată de Patrioţii români Imperiului Otoman printr-o şmecherie:

Exploatarea Convenţiei de la Paris în zona sa de pete albe.

Trucul a fost folosit la îndemnul Franţei care, evident, şi-a dat acceptul înainte ca moldo-valahii să-l concretizeze. El însă a avut succes şi pentru că Imperiul Otoman sub Abdulmecid I,  iniţiatorul Tanzimatului, se afla în plin proces de reforme – dezastruoase – menite a arăta Occidentului că Turcia se conformează normelor europene.

În Istoria Imperiului Otoman, Tanzimat e denumirea dată unui Proces de Reforme, început prin Proclamaţia citită în grădina Gulhane de Sultanul Abdulmecid, în ziua de 3 noiembrie 1839.

Documentul – numit și Tanzimât Fermânı’ (Firmanul reorganizării) – prevedea angajarea Imperiului în reforme structurale, menite a transpune în lumea şalvarilor şi a haremului regulile lumii în care oamenii poartă redingotă şi în care mai mult de o persoană feminină ca nevastă se numeşte bigamie.

Sînt cercetători care pun acest angajament pe seama revoluţiei petrecute în conştiinţa nomenclaturii otomane că Imperiul se prăpădeşte dacă nu se occidentalizează total şi peste noapte.

Mult mai apropiată de adevăr e ipoteza că nomenclatura a vrut prin Reformele anunţate să intre în graţiile Marilor Puteri Occidentale.

În planul junglei europene, Imperiul Otoman era pîndit de Rusia, noua Stea a politicii continentale, pentru a fi rupt în bucăţi şi halit în bătăile de clopot ale bisericilor pravoslavnice.

Faţă de acest pericol Imperiul avea un singur salvator: Occidentul.

Şi pentru că Occidentul făcea presiuni ca Imperiul să se europenizeze, nomenclatura s-a apucat de Reforme.

A ieşit un dezastru prin care Imperiul s-a prăbuşit de-a binelea.

Preluate pe nemestecate de la o altă Lume, în care legile aveau drept temelie experienţa a decenii de încercări reuşite şi nereuşite, regulile occidentale au fost aplicate strîmb în lumea de secol întîrziat a Imperiului Otoman.

Dincolo de influenţa acestui proces asupra relaţiei dintre Principate şi Puterea suzerană, se poate medita serios în marginea acestei realităţi istorice.

Pînă nu demult atotputernicul Imperiu Otoman, cel care făcea Occidentul să-i clănţănească dinţii de spaimă, se gudura pe lîngă Occident acum pentru a-l convinge că uite, el e Băiat cuminte, face reformele cerute de Marile Puteri.

*

Corectitudine

Cuvîntul studenţesc din 1924 e mai mult decît o publicaţie.

E o foaie de luptă.

Cu toate acestea, săptămînalul, scris de studenţi amatori, nu profesionişti, nu se dă în lături să revină cu corecturi acolo unde a scris greşit.

Într-unul din numere, săptămînalul se ocupă de arestarea studenţilor implicaţi în complotul din Dealul Spirii.

Ca şi în cazul Crimei, din 25 octombrie 1924 să procedează la arestări de-a valma şi fără motiv pentru a adînci imaginea de Complot, de Conspiraţie.

Printre cei arestaţi se numără şi Traian Breazu, colegul de cameră de cămin, la Cluj, al lui Ion Moţa.

Pentru a accentua abuzul, Cuvîntul studenţesc notează că Traian Breazu era bolnav cînd a fost arestat.

În numărul următor, Cuvîntul studenţesc publică o dezminţire:

Traian Breazu nu era bolnav în momentul arestării.

Păi, azi, nu publică o dezminţire mai ales cînd sînt oficioase cu sau fără hîrtie la mînă, nici ditamai ziarele profesioniste.

O publicaţie patronată şi scrisă de amatori se grăbeşte să fie corectă.

Oare pentru că era a studenților creștini?!“, a scris Ion Cristoiu pe blogul său.