Ion Cristoiu: Voința crîncenă a monahilor de a lăsa în urma lor ceva

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Jurnalistul Ion Cristoiu povestește in această dimineată pe propriul blog despre faptul că monahii se luptau pentru a lăsa ceva in urma lor. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalist:

Ajuns la BAR, după o absență de vreo săptămână și ceva, timp în care nu s-a petrecut nimic deosebit în lumea cărților, șefa de la Cărți rare și Manuscrise, Gabriela Dumitrescu, îmi dă o lucrare scoasă de Bibliotecă grație unui sponsor – cică patronul Anunțului telefonic:
Canon de pocăință, cuprinzând povestea sfinților osândiţi ai Scării.
E o ediție facsimilată după manuscrisul grec 1294 al Bibliotecii Academiei Române, însoțită de prezentarea textului în limbile română și engleză.

Ca și în alte cazuri, rămân surprins de voința crâncenă a unor oameni de cultură de a înfăptui ceva într-o țară în care fapta e înlocuită cu vorba, mai precis cu pălăvrăgeala. S-ar putea să fie sindromul bătrâneţii, dar eu unul, după trei decenii de politică de dragul politicii, de Istorie în care evenimentele sunt date doar de polemici, înjurături, confruntări la talk-swouri, viața țării limitându-se la X a zis despre Y, care Y a zis despre X și despre amândoi a scris pe facebook Z, m-am săturat de aspectele acestea, caragialiene, ale politicii. Sloganul vremurilor noastre ar trebui să fie: Să înfăptuim! Asta e chemarea!

Să nu mai vorbim, și să facem, în fine, dracului ceva. De aceea, am scris cu atâta năduf despre cum au înfăptuit galezii Proiectul Reconversia portului Cardiff după marea cădere a traficului de cărbune, raportând în stilul Dinicu Golescu cele întâlnite de mine acolo la cele de la noi, unde Proiectele lipsesc, totul coborând până la nivelul unei țigănii ordinare în viața politică.
De aceea mă uit cu admirație la cartea dată de Gabriela Dumitrescu.

Nu mă pricep la domeniu pentru a-mi permite a aprecia importanța culturală a tipăriturii semnate de Gabriela Dumitrescu. Despre ce e acest manuscris citez însă din prefața aparţinând arhimandritului Policarp Chițulescu:

„Monahismul a înflorit la început în Alexandria Egiptului, Palestina, Siria, Asia Mică şi a trecut imediat şi în Constantinopol, dezvoltându-se cu o rapiditate uimitoare. Aici, în capitala Imperiului bizantin, monahismul a atins apogeul în ceea ce priveşte influenţa sa în viaţa Bisericii şi în societate, activitatea mănăstirii Studion fiind elocventă în acest sens.

Monahii studiţi luptau împotriva ereticilor, povăţuiau creştinii la viaţa duhovnicească, desfăşurau activităţi filantropice, au înfiinţat şcoli cu ateliere de traducere, multiplicare şi împodobire a textelor, salvându-se astfel nu doar textele creştine clasice, ci şi operele anticilor. Dincolo de interesul pentru Cuvânt, putem crede că omul a simţit mereu nevoia să decoreze şi în exterior capodoperele gândirii, ca şi cum cărţile ar fi avut ele însele trup şi suflet, iar pergamentul întotdeauna a fost foarte potrivit pentru scrierea şi împodobirea artistică cu miniaturi. Roadele acestei simţiri au creat manuscrisele devenite adevărate obiecte de artă. Iar în privinţa realizării acestor capodopere, Constantinopolul, deşi oraş nou în lumea antică, a reuşit să slujească ştiinţei, religiei şi artei în chipul cel mai strălucit.
În acest sens, manuscrisul grecesc 1294 de la Biblioteca Academiei Române, încadrat de specialişti ca aparţinând secolului al XI-lea bizantin, reprezintă o autentică mărturie a măiestriei scriptoriilor monahale din capitala Imperiului, dar şi o dovadă a interesului pentru cultivarea spiritului, de apropiere a sa de Dumnezeu Cel Veşnic. Valenţele artei bizantine s-au exprimat cel mai limpede atunci când ele au izvorât din cultul divin. Arta acestei capodopere a spiritualităţii creştine monahale din tezaurul Bibliotecii Academiei Române, ms. gr. 1294, constă în frumuseţea ilustraţiei, în expresivitatea chipurilor monahilor, aceşti ,«atleţi ai lui Hristos», cărora li se adresează în special textul.”

Nu fără emoție parcurg acest text. Mai întâi, pentru că manuscrisul ține de viața monahală de la Constantinopol, din secolul al XI-lea, cu mult înaintea Căderii Constantinopolului. Cum tocmai studiam Căderea Constantinopolului, Canonul de pocăință îmi reamintește atmosfera din Orașul asediat. Apoi, nu odată m-am minunat de voința crâncenă a monahilor de a lăsa ceva în urma lor. Pe parcursul călătoriei în Țara Galilor, am făcut un popas la ruinele majestuoase ale Tintern Abbey, în Montmouthsire, mânăstire cisterciană fondată în 1131, durând secole, până în 1536, când o desființează curvarul de Henry al VIII-lea. Mânăstirea era de o rară asprime. Focul se făcea într-o singură cameră. Cea în care intrau călugării uzi leoarcă, după mersul prin ploaia de afară. Lumânările erau scumpe, astfel încât se lucra doar ziua, profitând de ferestrele culoarelor. Și cu toate acestea, astfel de călugări, ca și cei de la Constantinopol, au trudit la manuscrise epocale, au înfrumusețat pergamente. Dacă ne gândim cât de grea era viața într-o mânăstire și viața în general la vremea respectivă, truda la manuscrise, care nu aduceau de mâncare, ne uimește și azi. Ne uimește, dar ne și face mai puternici în efortul de a înfăptui și noi ceva.

Un exemplu de înfăptuire e și această carte. A presupus bătaie de cap pentru a face rost de bani, energie și talent pentru a o realiza, deoarece au trebuit reproduse miniaturi complexe, a cerut efort pentru a urmări tipărirea. Autorilor nu le aduce nimic această carte. Nici bani, nici glorie. Și cu toate acestea, ei au dus până la capăt înfăptuirea. Asemenea călugărilor de la Studion, care au realizat Canonul.