Iranul rezistă și nu se predă

În analiza anterioară, publicată ieri, m-am referit la circumstanțele în care s-au declanșat tensiunile, odată cu alungarea șahinșahului Reza Pahlavi, între Iran și Statele Unite. Tensiuni care au escaladat, astfel încât s-a ajuns în situația declanșării unui posibil război între Statele Unite și Israel, pe de-o parte, și Iran, pe de altă parte. Un război cu un rezultat incert, care nu ar putea fi evitat decât pe cale diplomatică.

Pericolul invocat în mod insistent este ca Iranul, un stat în a cărui constituție scrie că are obligația să distrugă un alt stat, respectiv Israel, să dobândească în curând, cu ajutorul uraniului îmbogățit, arma nucleară. Pentru Israel, anihilarea acestei capacități a devenit o problemă existențială. Pentru Statele Unite, este extrem de important să nu mai apară încă un jucător în plan mondial care îi este ostil și care se înarmează nuclear. Acestea sunt motivele invocate, pe lângă reprimarea extrem de brutală a protestatarilor din Teheran și din alte orașe, care stau la baza unui ultimatum care expiră, în măsura în care nu va fi prelungit, în cursul zilei de azi.

Ieri, autoritățile de la Teheran au avansat o ofertă greu de refuzat de către Administrația Trump. Pentru ca administrația Trump să închidă ochii, să se prefacă că nu mai observă programul nuclear extrem de periculos al Iranului, modul în care este accelerat procesul de fabricare a uraniului îmbogățit, guvernul de la Teheran oferă la schimb un premiu consistent administrației Trump: accesul la toate bogățiile de hidrocarburi și de metale rare pentru companiile americane. Este vorba, deci, de o mită extrem de consistentă oferită de Khamenei pentru a fi lăsat în pace. Să admitem, însă, că administrația Trump nu înghite, cu undiță cu tot, această momeală. Ce va face?

Pentru a răspunde la această întrebare, pentru a anticipa evoluția unui posibil război, va trebui să analizăm potențialul real al Iranului de a rezista în fața unei ofensive generalizate a armatei Statelor Unite, combinată cu Armata Israelului. Prima afirmație categorică pe care o fac este că Iranul, în acest moment sau în perioada următoare, nu poate fi cucerit terestru. Iranul este un continent echivalent ca suprafață cu Europa, dar plasat la 1200 de metri altitudine, între munții Alborz și Zagros. Are o populație estimată la 88-90 de milioane de locuitori. Produsul intern brut pe locuitor este între 18 și 20 de mii de dolari. După ani de zile de sancțiuni, Iranul are o economie funcțională și, ceea ce este extrem de important de reținut, are o populație cu 90% persoane alfabetizate și între 30 și 35% dintre adulți având studii superioare. Eforturile pe care regimul religios le-a făcut, cu toate lucrurile care i se pot reproșa, au condus, pe de-o parte, la o integrare masivă a persoanelor de sex feminin în rândul populației educate, cu studii medii și superioare și bine integrate în societate și, pe de altă parte, la crearea unor industrii în care performanțele Iranului sunt dintre cele mai notabile la nivel mondial. Cum ar fi, de pildă, nanotehnologia, unde, de circa 15 ani, Iranul a reușit să depășească prin performanțele sale Occidentul colectiv. Sau, în domeniul militar, rachetele balistice dintre cele mai performante din lume și, de asemenea, o masivă producție de drone care îi pot asigura suportul pentru operațiuni ample, defensive și ofensive.

Este greu de conceput că armatele combinate ale Statelor Unite și Israelului ar putea lua decizia, care le-ar putea fi fatală, de a ataca la sol facilitățile militare și civile ale Iranului fără a risca să facă numeroase victime și să-și ridice în cap întreaga populație iraniană și o bună parte dintre statele care susțin regimul de la Teheran. Fără o ofensivă la sol, Statele Unite și Israelul sunt condamnate să execute doar lovituri aeriene de precizie, în scopul de a distruge facilitățile militare ale Iranului și, cu mare grijă — lucru imposibil —, de a evita victime masive în rândul populației civile.

Chiar dacă există o puternică opoziție în fața regimului instaurat în Iran după alungarea șahinșahului, este o certitudine că sentimentele antiamericane, ca să nu vorbim de cele antiisraeliene, continuă să fie dominante în rândul populației.

Și, având în vedere toate circumstanțele de mai sus, fără a mai lua în calcul excepționala poziție geopolitică ocupată de Iran și alianțele pe care Teheranul le-a încheiat cu alte state, precum și o puzderie de organizații pe care le-a sponsorizat, concluzia mea rămâne una singură și cred că stă în picioare. Singura soluție pentru închiderea acestui diferend sunt negocierile, adică recurgerea la calea și la arma diplomatică.