Judecătorul Costică Ciocan, despre moartea Alexandrei Ivanov la un spital din Botoșani

Una dintre problemele sociale generale cu care se confruntă România este cea legată de faptul că „pleacă tinerii din țară”.  Şi nu pleacă doar persoanele cu o vârstă tânără. Pleacă și cei maturi, trecuți de prima tinerețe, singuri sau împreună cu familiile deja întemeiate, cu copii și bătrâni, în căutarea normalității și a unui trai mai bun.

Cu toate că românii părăsesc într-un ritm amețitor plaiurile natale, ca unică alternativă viabilă, de parcă un război atomic sau o catastrofă umanitară ne-ar urmări, celor rămași le este tot greu să-și găsească un loc de muncă. Teoretic, în aceste condiții, concurența ar trebui să fie mai redusă, angajatorii mai competitivi, iar statul român direct interesat să creeze condiții propice pentru salariați.

Însă și de această dată realitatea bate filmele, chiar și pe cele americane. Fără îndoială, public, observăm statul român plângând într-un colț de Europă cum pleacă „materia cenușie”, cum pleacă medicii, profesorii, inginerii, polițiștii, pompierii, lăsând-o de izbeliște în „mâna prădătorilor” și apărată de câțiva naționaliști cu rădăcini ideologice populiste.

Această stare a României sub chip de Rahelă care „își plânge copiii și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt” se spulberă atunci când încerci să găsești un loc de muncă, să intri „în rândul lumii” și să fii un bun plătitor de taxe și impozite. Imediat te lovesc birocrația, corupția și instabilitatea politică.

Afli, de fapt, că postul pentru care te-ai înscris la concurs mai este vânat de 20 de persoane doritoare, dar „no worries”, „hakuna matata”, postul era dat deja „cuiva”, care are „pe cineva”, „mai sus”, cu care „a vorbit” din timp, căci românilor le place să fie cumătri, cuscri şi nași, să se lepede de Satana, în fața cristelniței, dacă se poate și săptămânal, apropiindu-se cu inimă curată de Dumnezeu-Tatăl „autostivuitorul”.

Ce se va întâmpla în continuare? Tânărul are credință, tânărul are energie, „zvâc”, o doză de naivitate și spune: „S-au schimbat lucrurile, nu mai este acum ca pe vremea lui Ceașcă, unde tovarășii practicau zilnic nepotismul și conflictul de interese. Trăim într-o democrație unde există egalitate de șanse, transparență, iar accesul în funcții se realizează pe bază de competență.”

Astfel, într-o seară, tânărul încă rătăcit prin România închide aplicațiile Facebook, Tik-Tok și Instagram, se instalează la PC și deschide un site guvernamental de unde descarcă documentul PDF cu anunțul privind scoaterea unui post la concurs. A doua zi îl vezi pe Bulevardul Independenței, la un centru de fotocopiere, printându-și bibliografia pentru concurs și lista de documente necesare pentru dosarul de candidatură. Cărțile, câte sunt? 15-20? 20 să fie. Își face permise de acces la Biblioteca Central-Universitară „Mihai Eminescu” și la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” și se pune serios pe treabă. Serile, ia cu dânsul acasă, fraudulos, cărțile care sunt la „depozitul legal”, le fotocopiază accidental jurând, în gând, autorului să-i cumpere cărțile din primul salariu.

În tot acest timp, tânărul „pune burta pe carte”, devine încrezător și, pentru a-și maximiza șansele, face câte un pelerinaj săptămânal între Hadâmbu, Vlădiceni și Mitropolie.

Pe măsură ce aprofundează bibliografia postată pe site-ul guvernamental oficial, privește știrile la TV şi dublează numărul pelerinajelor, căci are o presimțire că, în România, așa cum au spus-o înalți oameni de stat, „doar Dumnezeu te mai poate salva”. Cade în misticism și căderea e savuroasă: șapte duminici, șapte biserici, șapte lumânări, șapte pâini de secară, cu interdicția de a se apropia de femei sau de bărbați.

În ziua examenului, „tobă de carte”, „tobă de credință”, ca un dac proaspăt ieșit din tunel, cu obrazul bărbierit și pregătit de probe, tânărul merge spre sala de examinare. Umple 16 pagini la subiectele libere, umple bulinele la proba grilă, fără greș, se descurcă fără dificultăți majore la proba practică, apoi merge acasă pregătit de victorie, ca un potențial președinte de stat care va învăța în următoarele zile să pună la loc dopul șampaniei.

Publicarea rezultatelor: „Șoc și groază” sau „lacrimi și pumni în pereți”. „Altcineva” a obținut postul. „Altcineva” pe care nu l-ai văzut nici la școală, facultate, bibliotecă, biserică sau seminare. După ce își revine din starea de șoc, tânărul deschide ochii, privește în stânga, privește în dreapta, mai întreabă, mai vorbește, mai află „pe surse” că postul, de fapt, era „vândut dinainte”, „șmenuit”, promis altcuiva care, probabil, nici măcar nu va trebui să meargă la muncă, pentru că, nota bene, angajările pot fi și fictive.

Vă rog să observați şi realitatea unor posturi de execuție sau de conducere bine plătite, ofertante, unde se înscrie la concurs o singură persoană care, după caz, a ocupat acea funcție o lungă perioadă de „interimat”. Oameni care concurează cu ei înșiși. De ce nu se înscriu şi alte persoane? Un posibil răspuns: pentru că nu există timp de pierdut.

Și ce e de făcut? Birocrația, corupția și stabilitatea politică nu pot fi oprite. Care ar fi soluția? S-ar putea spune că, în ciuda plecării multor români în străinătate, este foarte greu să găsești un loc de muncă. De ce? Pentru că încă nu au plecat destui. Încă trebuie să mai plece forța de muncă „pentru a ne fi mai bine”. Să plece toți, dacă se poate, iar statul român chiar încurajează acest lucru prin politicile sale de tip Mariel Boatlift (1980), marcate de o economie slabă, infrastructură deficitară şi sisteme de sănătate și educație slabe.

Problema este că acest „Altcineva” care „îţi ia locul” pentru care ai muncit este lipsit de cunoștințe de specialitate, empatie sau credință şi, într-o bună zi, te poate ucide.
Chiar şi în aceste condiții, suntem îndemnați pe orice cale să ne întoarcem „acasă”, ca niște fii risipitori dacă, din întâmplare, ne-am făcut curaj să plecăm în străinătate. Acum câțiva ani circula pe internet un cântec în care oamenii erau invitați, cu mic cu mare, să vină în Botoșani („Boston” pentru cunoscători). Un cântec fără cusur ideologic în care erau „tăguiţi” mai pe față, mai subtil, „cei mari” cu care nu poți da greș niciodată – Eminescu, Enescu, Luchian şi Iorga. Cei patru care ne amintesc că, în ciuda condițiilor social-economice prezente, „noi am fost cândva cineva”. Cei patru pe care îi poți întâlni, dacă te încumeți să mergi în acest spațiu administrativ-idilic, plin de românism, credință, mănăstiri și empatie.

Cât de aproape este această imagine care te îmbată de ceea ce se petrece în realitate?
Pe 18 august, Alexandra Ivanov, 25 de ani, mamă a trei copii, a murit pe un pat de spital din Botoșani, ultimele cuvinte transmise familiei fiind: „nu mai am aer”, arătând că „nu mai rezistă de durere”. Cauzele decesului au fost insuficiența cardio-respiratorie acută, edem pulmonar acut şi sarcină oprită în evoluţie, complicată infecțios. „Lasă că până mâine nu are nimic.”

Cu cât realitățile sociale sunt mai crunte, cu atât iluzia şi dezinformarea în care ne afundăm sunt mai mari! Dar cântecul anterior este veridic într-un singur vers. Din Botoşani, da, este posibil să vezi „portiţa Raiului”, dar de la morga spitalului, pentru că acel „altcineva”, care a „știut să se descurce” a pus în scenă această tragedie. Ar trebui inventat un nou imn pentru Botoșaniul politico-administrativ şi, se pare, că oamenii ieșiți în stradă pentru Alexandra Ivanov au alcătuit deja o parte din versuri: „Alexandra, suflet bun/ Ai zburat în cer şi-acum/ Copilașii tăi nu mai au/ Mama pe care o iubeau.” Se întrevede o lumină la capătul tunelului, dar, probabil, este un tren venind din sens opus sau o flamă care anunță o explozie.