Jurnalistul Ion Cristoiu: „Caragiale avea oroarea fără sfîrșit care era publicistica vremii sale”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

1. Citesc Publicistica lui Caragiale din nou cu creionul în mînă. Mă gîndesc chiar la o rubrică, deși nu nouă, Proza în publicistica lui Caragiale, consacrată nestematelor de proză din articolele de ziar ale marelui scriitor. De unde se nasc nucleele de proză excepțională din publicistica lui Caragiale? Mi-a trebuit ceva vreme de lectură pentru a găsi răspunsul. Publicistul are ca principală grijă să fie înțeles de cititorii săi cînd vine vorba de idei generale. Și pentru asta el apelează la exemple din viață sub forma unor istorioare. Nu altfel va proceda Camil Petrescu pentru a da putere de impresie descrierilor de stări psihologice complicate. În articolul Saloanele noastre, din Epoca literară, 13 mai 1896, Caragiale ia peste picior realitatea a două saloane de expoziții de pictură într-o țară săracă în realizări estetice. Pentru a-și face și mai puternică aserțiunea el apelează la o istorioară:

„Treceam odată prin tunelurile dintre Comarnic și Sinaia, și, firește, în vagon, fiecare n-a lipsit să spună cît de mari sînt prin străinătate tunelurile care au fost avut onoarea să fie trecute de dînsul. Eu eram la descripția celebrului St.-Gothard, și aveam, cu date pozitive ale lui Baedeker, să minunez pe o cocoană cu care stam foarte aproape: «Doamna mea, astea sînt tuneluri? să vezi la St. Gothard: trei sferturi de poștă! o jumătate de ceas umbli pe sub pămînt! Închipuiește-ți!» Doamna îmi aruncă un zîmbet indicibil de inteligență; iar un bătrîn patriot, încîntat de progresele României, mă întrerupse: «Ia nu mai tot lăudați pe străini; pentru o țară mică cum e a noastră e deja destul de frumos și astea cîte le avem!»
Oricum, avem două saloane: pentru o țară mică cum e a noastră e deja destul de frumos!”

2. Pagini de proză în publicistica lui Caragiale. Farmecul e dat de subtila parodiere a delirului verbal caracteristic multor intervenții publice de la vremea respectivă. După cum îl mărturisesc piesele de teatru, Caragiale avea oroare de cufureala fără sfîrșit care era publicistica vremii sale:

„Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX, sută fără soț – impari musae numero gaudent!… și ele fără soț, nouă! – ni se prezintă în toată maturitatea ei complexă ca un tapet multicolor, bizar – dacă n-ar fi rațional – straniu – dacă n-ar fi logic, – în care milioane de fire de toate culorile, tonurile și nuanțele posibile și imposibile, imaginate și imaginabile (de la un pembè cît mai spălăcit pînă la conabiul cel mai posomorît), ca sub mîinile fermecate ale unei țesătoare din basme, se întrețesc, se împleticesc, se încîrligă, în zigzaguri fantastice, însă conduse de o strictă sistemă, vagabonde, însă cu un țel bine și precis determinat – cîntînd amorul, avînturile generoase, durerile și suferințele, speranțele și idealurile unui neam întreg de martiri și de eroi; cîntînd, mai presus de toate, Patria și Poporul, deși șovăind uneori, pe cărările abrupte ale Parnasului, către precipițiul de trei ori mortal al pesimismului; întrebuințînd pentru scopul ei frumos și mare, cu aceeași dezinvoltură, de la genul cel mai badin pînă la grava odă, pînă la balada istorică și epopeea eroică, toate acestea apucate cu o egală putere, cu un egal avînt, cu o egală inspirație de către poetul român, care nu putea, ca român, să fie altfel; căci șoimii, care, sub bolta azurie, cu mult deasupra piscurilor stîncoase ale Carpaților străvechi, se învîrtesc în spirale gigantice, ascendente – sic itur ad astra – pătrund cu privirile lor pînă în zare departe, către miazăzi, unde, ca un brîu de argint, sclipitor sub razele soarelui, șerpuiește anticul Istru, o veche cunoștință a persanului Darius, sau Dariavus, cum vor savanții moderni, în tot cazul fiul lui Histaspe, – patter… certus de astă dată; apoi, către miazănoapte și apus, zăresc munții Apuseni cei bogați în aur, văd ținuturile Mureșului, comori de brazi și de feciori ca brazii – în zadar torturați să pronunțe barbarul teremtete! în loc de sublimul «înalță-ți lata frunte!» – văd încîntătoarele și smălțatele țări ale Bârsii și Oltului, Amlașului și Făgărașului, și Banatul, grînar al unei împărății, și prin urmare tot așa, poetul, din înălțimile la care-l aruncă inspirația și imaginația, îmbrățișează cu privirea și munții, și codrii, și dealurile, și colinele, și văile, și vasta țarină sudică, și grandiosul parc nordic al neamului român, apucînd cu un ochi Tisa, cu altul Dunărea, cu altul Nistrul și cu altul Marea, și cîntînd un imn solemn, secular, titanic: contopirea lor – idealul lui.” (I.L. Caragiale, Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XX. Încercare critică, în Adevărul, 14 martie 1896).