Jurnalistul Ion Cristoiu: „Nae Ionescu: «O convingere e o bucată din ființa mea»”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Filosofia ca destin personal. Revăzînd pentru cartea de eseuri De la fondul Antonescu la conturile lui Ceaușescu eseul Filosofia, ca destin personal, mi-am amintit ce scriam nu demult despre atenția pe care mi-o acorda Niculae Stoian. Eram un adept al filosofiei ca mod de viață, marxist fără s-o spun, deoarece Marx a propus filosofia care schimbă viața, filosofia asumată drept convingere de colectivități. Eseul amintit elogia Filosofia asumată individual, filosofia în stare să ducă la o sinucidere de dragul tezei Lumea are la bază atomii, ca la Democrit:

„Filosofia, ca destin personal.

Scria George Călinescu într-una dintre numeroasele sale producţii gazetăreşti, uimitoare prin număr şi profunzime pentru cineva care a publicat monumentala Istorie a literaturii române de la origini pînă în present:

«Căci problemele filosofului nu sînt probleme asupra universului, probleme existînd obiectiv, ci problemele tale, nou sosit în univers. Orice om care vrea să ştie ce rost are faţă de mine Lumea, trebuie s-o ia de la capăt. Adevărurile altor filosofii nu sînt de folos pentru tine decît dacă le-ai reparcurs».

Filosofia nu este însuşire mecanică a ideilor altora, învăţate pe de rost din cărţi moarte. E un sistem de convingeri personale. Căile de formare a acestora, deşi diferite, au o notă comună: asumarea organică. Aceste convingeri temeinice, devenite sufleteşti, intime, îţi oferă criterii sigure de viaţă, răspunsuri imediate la întrebările de răscruce, lumini îndrumătoare într-un destin dominat de contingent. Cu alte cuvinte, în filosofia adevărată, care e filosofia fiecăruia dintre noi, criteriul de valorizare nu e adevărul obiectiv al propoziţiilor, ci tăria lor de convingere lăuntrică, legătura indisolubilă dintre filosofia personală şi actele comportamentului cotidian. Nu altfel crede André Gide, în Jurnal, cînd denunţă gîndirea abstractă:

«Astfel gîndirea nu face pentru mine nimic dacă nu ia parte la viaţă, şi nu simţi cum prin cuvinte şi prin umplerea lor, bate o inimă».

De aici, o concluzie călinesciană de tip existenţialist. Un mare creator de sistem filosofic trebuie să şi-l aplice la propria viaţă. Dacă n-o face, e un diletant amărît. Schopenhauer, pe care Camus îl ironiza pentru că elaborase o filosofie pesimistă trăindu-şi viaţa prea din plin, e mai puţin filosof decît fetişcana care se sinucide, convinsă că pe lume nu e loc pentru amorul pur, amorul de bileţele suspinînde. O spune, mult mai grav, potrivit felului său de a scrie, Nae Ionescu în Cuvîntul, 5 februarie 1938, sub titlul «Dincolo de tocmeală»:

«Astăzi, mai mult decît atunci, sînt încredinţat că o convingere nu e încheierea logică a unui proces dialectic, ci o bucată din fiinţa mea, nu un adevăr de cunoştinţă, ci unul de viaţă – sau de moarte. Trăiesc sau mor cu el; nu pentru acest adevăr; ci pentru mine, căci adevărul face parte din fiinţa mea, eu sînt adevărul».

Dacă mă gîndesc bine, politicile de extreme, Dreapta sau Stînga, presuspun filosofii ca mod de viață. Legionarii erau în stare să moară pentru metafizica de tip Nae Ionescu. Bolșevicii originari, adevărații bolșevici, mureau pentru teza Proletariatului care întruchipează viitorul omenirii.
În orice caz, nu știu tip care să fi murit de dragul democrației parlamentare.”

D-ale omenescului. Constantin Pantazi descrie în memoriile sale Cu Mareșalul pînă la moarte trecerea armatei române pe sub Arcul de Triumf duminică 9 noiembrie 1941 întru cinstirea marelui eveniment al Luării Odesei. Spectacol măreț – au strigat ziarele timpului. Constantin Pantazi notează însă că generalul Iacobici s-a așezat în fruntea trupelor și a trecut călare pe sub Arc, spre nemulțumirea Mareșalului. Ca să vezi! Și evenimentele mărețe își au partea lor de pubele!