Justiția cu mai multe fețe

Doar în anii ’90 a mai existat o dezbatere de o asemenea intensitate privind justiția din România. Dar într-un cu totul și cu totul alt context. Nu era despre bani. Ci despre inamovibilitate. Și despre libertatea magistraților de a funcționa ca o putere independentă în stat. Acum asistăm la cea mai urâtă, de-a dreptul penibilă, polemică declanșată între societate, pe de-o parte, și procurori și judecători, pe de altă parte. Să încercăm să punem față în față argumentele unora cu argumentele celorlalți.

Procurorilor și judecătorilor, care la grămadă, în mod abuziv, se autointitulează drept magistrați, li se bate în primul și-n primul rând obrazul pentru că, treptat, prin acte normative consecutive pe care au reușit să le impună, au atins una dintre puținele „performanțe” ale României în lume. Am mai publicat în extenso informațiile din care rezultă fără doar și poate că judecătorii și procurorii, care își zic și ei magistrați, ies la pensie cel mai devreme în comparație cu omologii lor din Europa, că au cele mai mari salarii și cele mai mari pensii. Pensii care depășesc, culmea aberației, ultimul salariu. Nu mai revin acum asupra acestor cifre pe care nimeni nu le poate contesta, cu excepția celor pe care îmi permit să le amintesc mai jos:

• România ~11.200 € – 45-50 ani;
• Germania ~4.500 € – 65-67 ani;
• Franța ~3.500 € – 62 ani;
• Austria ~3.500 € – 63 ani și 6 luni;
• Portugalia ~3.000 € – 65 ani;
• Letonia ~2.000 € – 50 ani;
• Bulgaria ~1.800 € – 61-64 ani.

Asistăm, în aceste zile, la o puternică contraofensivă declanșată instituțional de Elena Raluca Costache, președinta Consiliului Superior al Magistraturii. În esență, aceasta consideră că veniturile magistraților sunt mai mici decât merită și nicidecum mai mari. Iar argumentul forte, alimentat și de alte opinii exprimate public de judecători și procurori, este că efortul acestora, consumul lor nervos, este uriaș și că, în plus, există o serie întreagă de restricții pe care celelalte categorii socio-profesionale nu sunt nevoite să le suporte. Cea mai importantă dintre acestea fiind faptul că nu au dreptul, pe parcursul carierei profesionale și nici după, să se angajeze în joburi cu ajutorul cărora să-și completeze veniturile. Și că, în plus, au și alte restricții severe privind viața privată. Să încercăm să analizăm pe rând aceste argumente, dar nu înainte de a face o precizare pe care o socotesc extrem de importantă. Atunci când, pe vremea USL, a fost creată o largă comisie pentru revizuirea Constituției, la lucrări participând și înalți reprezentanți ai puterii judecătorești și când am solicitat, cu toate argumentele de bun-simț pe masă, ca, în viitor, Consiliul Superior al Magistraturii să fie alcătuit exclusiv din judecători, numai aceștia fiind magistrați, Livia Stanciu, care între timp a plecat de la CCR cu o pensie uriașă, m-a amenințat, în plină dezbatere în Parlament, eu fiind senator, cu pușcăria, pentru că îmi permiteam să fac o asemenea propunere. Până la urmă, revizuirea Constituției a căzut, măsurile fiind respinse practic în bloc de Curtea Constituțională. Iar judecătorii și procurorii au continuat bine mersi să funcționeze profesional într-un concubinaj vinovat și mulți dintre ei să se lase instruiți de securiști într-unul dintre sediile oficiale ale Serviciului Român de Informații și, după cuvenita dresură, să execute „pe culoarele justiției” dispozițiile verbale ale generalului Dumbravă, mâna dreaptă a lui Florian Coldea, sau și mai rău, dispozițiile scrise pe bilețele galbene. În felul acesta, deși a primit inamovibilitate, deși a fost răsplătită cu cele mai importante avantaje pe care le are un grup socio-profesional, justiția, prin judecători și procurori, nu a devenit mai liberă, ci dimpotrivă, mai dependentă atât de serviciile secrete, cât și de factorul politic. Și așa s-a ajuns la așa-numitul „deceniu negru”, în care oameni politici și oameni de afaceri, reprezentanți ai unor organizații ale societății civile, precum sindicatele și jurnaliști, să fie executați pe bandă rulantă și aruncați după gratii. Într-un parteneriat de-a dreptul criminal dintre procurori, judecători și servicii secrete.

Nu este adevărată afirmația conform căreia, după ce ies la pensie, mulți dintre ei la 40 și ceva de ani, judecătorii și procurorii nu mai au voie să aibă un job și să-și completeze veniturile. Ca dovadă, pe mulți dintre ei îi regăsim în barourile de avocați, practicând bine mersi o muncă extrem de bănoasă. Și nimeni nu îi sancționează pentru asta. Mai mult decât atât, în calitate de avocați, unii dintre aceștia își utilizează relațiile pe care le-au păstrat în rândul procurorilor și judecătorilor pentru a influența anchetele și actul de justiție. Un alt argument este cel al unui volum uriaș de muncă, disproporționat de mare în comparație cu cel al omologilor lor din alte state europene. Sub acest aspect, mi-e destul de greu să mă pronunț. Nu am un termen de comparație. Dar, în schimb, știu cât de mare este harababura atât la Parchet, cât și în instanțe. Și cum această harababură grevează și mai mult asupra timpului pe care îl au judecătorii de a lua, în mod operativ, decizii corecte.