Leonard Constantin Stafie despre Legea mirosului – povestea unui nas prea sensibil

Imaginează-ți o țară în care mirosul unui grajd poate fi o infracțiune. Nu, nu e o glumă, ci realitatea pe care o trăiesc fermierii români. În România, legea mirosului a devenit instrumentul prin care zootehnia este „reglementată” nu după cât de bine produce sau câți oameni hrănește, ci după cât de tare deranjează nasul vecinului.

Totul începe când cineva din oraș, aflat într-o vizită la o casă de vacanță construită lângă o fermă, inspiră adânc și simte o aromă… hai să-i spunem „incomodă”. Și brusc, fermierul se trezește în centrul unui adevărat proces. Nu pentru că ar încălca vreo regulă, ci pentru că mirosul grajdului său este considerat „poluare olfactivă”. Fără măsurători clare, fără analize – doar un nas supărat.

Să ne uităm puțin în afară. În Polonia, când au discutat o lege asemănătoare, au avut o revelație simplă: mirosul de la țară nu este același cu mirosul de la oraș. Fermele miros a viață, iar orașele a beton și ecrane LED. Polonezii au decis să protejeze tradiția rurală și să nu transforme mirosul natural într-un delict. Aici, însă, am decis să mergem pe altă cale – să facem dintr-un banal grajd un potențial infractor.

Și așa, în România, deși fermele au fost construite legal, cu toate avizele, iar animalele sunt crescute după reguli stricte, cei care au venit după ce a fost ridicată ferma – cei cu vile și pensiuni – devin reclamatori neobosiți. Ei cer liniște, confort și aer fără „mirosuri neplăcute”, iar statul îi ascultă cu prea mult zel. În loc să protejăm pe cei care lucrează pământul și cresc animalele, protejăm „pacea” unui cartier rezidențial construit fix în mijlocul satului.

Paradoxul e evident: în loc să sprijinim fermierii, le închidem porțile. Ne mândrim cu legi care omoară zootehnia și favorizează importurile. În loc să avem un miros de fân și lapte, vom avea rafturi goale și supermarketuri pline cu carne de import.

Cea mai amuzantă parte este că legea tratează mirosul de porumb fermentat dintr-o fermă la fel ca mirosul de ulei ars dintr-un fast-food. Da, „mirosul e miros”, nu? Dacă tot vrem să reglementăm nasul, poate să includem și aroma de covrigi din cartier, parfumul din mall sau chiar mirosul de transpirație al angajaților din birouri.

În tot acest haos, fermierii nu au niciun cuvânt de spus. Pentru ei, munca de o viață poate fi oprită de un control la sesizarea unui vecin. Ei sunt victimele unui sistem care pune nasul înaintea bunului-simț și a realității economice.

România trebuie să aleagă: vrea să păstreze viața rurală, cu mirosurile ei autentice, sau să îmbrățișeze liniștea morții satelor? Pentru că, dacă nu regândim această lege, riscăm să devenim prima țară care a renunțat la agricultură din cauza… unui nas prea sensibil.

Nasul – noul dictator al satului românesc

Când totul se reduce la miros, iar nasul devine judecător suprem, ne aflăm într-o situație absurdă, aproape caricaturală. Fermierul care se trezește că trebuie să își justifice existența nu prin productivitate sau bune practici, ci prin cât de puțin deranjează nasurile „sensibile” din jur, nu poate decât să râdă amar.

Mai mult, această obsesie pentru „puritatea” aerului, fără să înțelegem contextul rural, înseamnă condamnarea la moarte a unei economii esențiale. Fiecare miros de fân, de balegă sau de lemn ars este parte din sufletul satului. Să le interzicem în numele unor standarde rigide, copiate fără discernământ, e o trădare a tradiției noastre.

Polonia ne-a arătat un drum mai înțelept, mai adaptat realității. Ei au înțeles că viața la țară are mirosurile ei, la fel cum orașul are ale lui. Noi încă suntem prinși în paradigma în care orașul dictează regulile și satul trebuie să se supună, chiar dacă asta înseamnă dispariția fermelor.

Și atunci ce rămâne? Rămâne doar un miros de înfrângere, de pierdere a unui mod autentic de viață. Rămâne să privim cum fermele sunt închise, iar pe locul lor apar vile și pensiuni „mirosind” a aer condiționat și consum.

Să sperăm că această lege va fi revizuită și adaptată, că fermierii vor avea din nou voce, iar nasul va fi pus în slujba bunului-simț și nu al absurdului. Până atunci, rămânem cu mirosul amar al unei legislații care pare să pedepsească chiar esența vieții rurale.