Monstrul de la Budapesta

Printr-un fulminant discurs rostit cu ocazia comemorării – sau aniversării – Revoluției din Budapesta, moment istoric de la care, anul viitor, se împlinesc 70 de ani, Viktor Orbán, în fața susținătorilor săi politici, a adus grave acuzații Uniunii Europene în general și unora dintre statele așa-numitului nucleu dur în special. Liderul de la Budapesta consideră că așa-numita „coaliție de voință” – sau cum mai este denumită „coaliția celor dispuși” – împinge Uniunea Europeană într-un război extrem de periculos împotriva Federației Ruse. Și anunță că, sub nicio formă, Ungaria nu va accepta să fie târâtă într-o asemenea aventură. În subtext, anunță că își va folosi dreptul de veto atât în legătură cu extinderea Uniunii Europene, cât și în legătură cu primirea unor noi state în NATO și, mai ales, în ceea ce privește antrenarea Europei în război.

Birocrația de la Bruxelles, condusă de Ursula von der Leyen și de un grup de persoane nealese în mod direct de către cetățenii Uniunii Europene, are, referitor la Viktor Orbán, o percepție fără echivoc. Acesta este taxat drept un veritabil monstru al organizației celor 27 de state, inamicul numărul unu din interior. Încerc, în cele ce urmează, să analizez ambele percepții: cea a lui Viktor Orbán și cea personificată de Ursula von der Leyen.

Germenii Uniunii Europene au fost semănați în 1951, când șase state – Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – au fondat, prin Tratatul de la Paris, Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului. O primă formulă de cooperare economică a unor state care ulterior au format nucleul dur al Uniunii Europene. Până atunci însă, în 1957, a fost fondată, de către aceleași state, Comunitatea Economică Europeană, transformată în Uniunea Europeană de azi. Esențial este că statele fondatoare, precum și statele care au aderat ulterior, au renunțat la o parte din suveranitatea lor în beneficiul unei suveranități și prosperități colective și au decis, în baza tratatului pe care l-au semnat, ca în viitor orice decizie importantă să nu poată fi adoptată decât prin consens. Acordul fiecărui stat membru a devenit astfel obligatoriu.

Dar, ce e drept, e drept. Numărul membrilor Uniunii Europene a crescut în mod constant. Astăzi sunt 27 de membri, urmând să se ajungă la un număr de 30 prin integrarea accelerată a încă trei state și, în plus, mai există încă nouă state candidate oficiale. În aceste condiții, regula consensului nu va mai putea funcționa în viitor. Este suficient ca un singur stat – acum Ungaria, mâine altcineva – să utilizeze dreptul de veto pentru ca decizii cardinale ale UE să fie blocate. Închid această paranteză necesară pentru a preciza că la această regulă a consensului, a unanimității, nu se poate renunța decât prin renegocierea, de către fiecare stat în parte, a întregului statut și, în final, prin stabilirea unei reguli care să consacre principiul majorității.

Până una-alta însă, Ungaria, condusă de Viktor Orbán, are posibilitatea de a bloca, utilizând dreptul de veto, orice decizie importantă a Uniunii Europene, inclusiv deciziile care ar putea să o antreneze într-un război împotriva Federației Ruse sau într-o susținere financiară și militară a Ucrainei, apreciată de Budapesta drept mai mult decât periculoasă – de-a dreptul sinucigașă. Menționez, printr-o scurtă paranteză, că același mecanism este valabil și în ceea ce privește deciziile importante pe care le iau statele NATO. Viktor Orbán este perceput, în special de către membrii Comisiei Europene, drept un monstru tocmai fiindcă se opune public și cu forță ultimelor decizii ale UE, precum și celor preconizate.

Extrem de interesant este faptul că, în timp ce Statele Unite, cel puțin la modul declarativ, își manifestă rezerve din ce în ce mai mari în raport cu politicile agresive ale Federației Ruse, iar relațiile dintre Vladimir Putin și Donald Trump par a fi înghețate, amenințând ca în viitor să devină ostile, liderul de la Casa Albă se manifestă totuși în mod constant ca un fan al lui Viktor Orbán, cel care este taxat, în Uniunea Europeană, drept un adept înfocat al lui Vladimir Putin.

Ce instrument are la dispoziție Ursula von der Leyen în războiul ei declarat împotriva lui Viktor Orbán pentru a-l învinge pe acesta? Singura formă de intervenție ar fi o tentativă viguroasă de influențare, directă sau prin intermediul unor state progresiste și neomarxiste – cum este în prezent Franța – a alegerilor parlamentare, care, peste câteva luni, urmează să aibă loc în Ungaria. Și, în final, punerea în poziție de knockout a lui Viktor Orbán, după ce acesta a deținut, timp de 19 ani, puternica poziție de premier. Este o treabă destul de dificilă. Ultimele cercetări de piață situează partidul FIDESZ, pe care Orbán l-a întemeiat și îl conduce din anii ’90, la un procent semnificativ de 46%. Principalul partid adversar este partidul TISZA, care nu se plasează decât la un procent de 35%. Este adevărat, FIDESZ este într-o ușoară, dar continuă scădere, în timp ce TISZA are un trend crescător.

Așa se explică de ce Viktor Orbán a apăsat pe pedala de accelerație, făcând apel la teama de război a maghiarilor, la sentimentele patriotice ale acestora, în sensul că Ungaria nu ar avea decât de pierdut dacă și-ar sacrifica interesele pompând ajutoare în Ucraina și prelungind un război a cărui durată se apropie de patru ani. Adversarii europeni ai lui Viktor Orbán nu au altă posibilitate de a-l contrabalansa pe acesta decât să furnizeze partidului TISZA, și prin intermediul susținătorilor acestuia, argumente în sens contrar. Prognoza mea este însă că „Monstrul de la Budapesta”, susținut în mod fățiș și de Donald Trump, nu se va lăsa biruit.