Napoleon al II-lea al Franței: Împăratul Franței pentru două zile

Cine a fost Napoleon al II-lea al Franței? Află în rândurile următoare viața tumultoasă a fiului lui Napoleon.

Napoleon al II-lea al Franței, cu numele său complet Napoléon François Joseph Charles Bonaparte, a fost fiul legitim al lui Napoleon Bonaparte. El a primit titlul de Regele Romei și a fost considerat viitorul dinastiei Bonaparte. Însă ce s-a întâmplat cu el după căderea lui Napoleon? Află în rândurile următoare.

Napoleon al II-lea al Franței

Napoléon François Joseph Charles Bonaparte, cunoscut mai târziu drept Napoleon al II-lea, s-a născut pe 20 martie 1811 la Palatul Tuileries din Paris, fiind fiul legitim al lui Napoleon Bonaparte și al celei de-a doua soții, Marie Louise de Austria. Ca unic moștenitor al împăratului, Napoléon François a primit la naștere titlul de Prinț Imperial și rangul de „Rege al Romei”, subliniind speranțele tatălui său pentru continuitatea dinastiei Bonaparte.

Botezul său a fost un eveniment grandios, desfășurat la Catedrala Notre Dame din Paris pe 9 iunie 1811, cu fastul inspirat de ceremonia de botez a lui Ludovic, Marele Delfin al Franței. Karl Philipp, Prinț de Schwarzenberg și ambasadorul austriac în Franța, a notat cu emoție momentul în care împăratul Napoleon și-a ridicat fiul pentru a-l prezenta mulțimii adunate. Cu toate acestea, destinul avea să fie unul tumultuos pentru tânărul prinț.

10:12, 22 Apr 2026

Rusia amenință Europa cu războiul dacă va crea o „umbrelă nucleară”! Inițiativa aparține Franței

02:00, 22 Apr 2026

FOTO Eveniment omagial dedicat chimistului Nicolae Costăchescu, organizat la Muzeul „Poni-Cernătescu” din Iași

După căderea Primului Imperiu Francez, care a culminat cu abdicarea lui Napoleon Bonaparte pe 4 aprilie 1814, tânărul, în vârstă de doar trei ani, a devenit pentru scurt timp împărat al Franței sub numele de Napoleon al II-lea. Cu toate acestea, doar două zile mai târziu, Napoleon I a renunțat la toate drepturile la tron, inclusiv cele pentru urmașii săi, conform Tratatului de la Fontainebleau. Drept urmare, mama sa, Marie Louise, a devenit Ducesă de Parma, Placentia și Guastalla, iar Napoléon François a primit titlul de Prinț de Parma.

Napoleon al II-lea și Hitler

Împărăteasa, însoțită de micul prinț, a părăsit Franța definitiv pe 23 aprilie 1814, sub protecția unui regiment austriac. Deși tatăl său a revenit pentru o scurtă perioadă la putere în 1815, după înfrângerea de la Waterloo, nimeni nu s-a gândit să-l readucă pe tron pe Napoleon al II-lea. În schimb, acesta a rămas în Austria, crescând sub supravegherea strictă a curții imperiale. Sub numele de „Franz”, derivat de la bunicul său matern, împăratul Francisc I al Austriei, tânărul prinț a fost instruit în artele războiului, limbile germană și italiană, matematică, sport și religie.

Cariera sa militară a început în 1823, când a devenit cadet în armata austriacă. Abia în 1831 i s-a acordat comanda unui batalion, marcând un progres în dezvoltarea sa ca lider militar. Cu toate acestea, relația sa cu mama sa s-a deteriorat după ce aceasta s-a recăsătorit cu Adam Albert von Neipperg, iar Napoleon a descoperit că mama sa a născut doi copii nelegitimi înainte de acest mariaj. Această dezamăgire l-a îndepărtat de familia sa austriacă.

Napoleon al II-lea a murit la vârsta de 21 de ani, pe 22 iulie 1832, la Palatul Schönbrunn din Viena, cel mai probabil de tuberculoză. Pe patul de moarte, tânărul prinț a mărturisit cu amărăciune: „Nașterea și moartea: iată întreaga mea poveste, între leagănul meu și mormântul meu nu este decât un mare zero!”. În 1852, Napoleon al III-lea, următorul Bonaparte care a venit pe tronul Franței, și-a ales numele în semn de respect pentru domnia teoretică a vărului său.

În 1940, Adolf Hitler a ordonat ca rămășițele lui Napoleon al II-lea să fie transferate la Domul Invalizilor din Paris, alături de cele ale tatălui său.

Deși osemintele au fost mutate într-o cameră secundară, inima tânărului împărat Napoleon al II-lea al Franței a rămas în Cripta Inimii din Catedrala Sfântului Ștefan din Viena, simbolizând legătura sa neîntreruptă cu orașul care i-a fost casă în exil.