ONG-urile cer transparență pentru toți, dar refuză să o aplice pentru ele! Dacă presa își asumă finanțările și presiunea publică, de ce societatea civilă se teme să spună cine o sponsorizează?

Un proiect de lege care obligă ONG-urile să declare și să publice sursele de finanțare a stârnit reacții dure din partea mai multor organizații civice. Inițiativa legislativă, susținută de parlamentari AUR și S.O.S. România și adoptată deja de Senat, prevede ca asociațiile și fundațiile să depună anual la ANAF declarații privind veniturile și identitatea finanțatorilor, inclusiv a persoanelor care fac donații importante. ONG-urile spun că măsura este excesivă și că poate intimida donatorii. Dar întrebarea care apare firesc este simplă: dacă presa, companiile și chiar cetățenii obișnuiți sunt obligați să fie transparenți, de ce ONG-urile ar trebui să fie o excepție?

Proiectul care obligă ONG-urile să își publice finanțatorii stârnește revoltă!

De ani întregi, numeroase organizații civice cer „transparență totală” din partea statului, a partidelor, a administrației și a presei. Au criticat contracte, finanțări, sponsorizări și influențe politice. Au cerut explicații publice pentru orice sumă cheltuită din bani publici și au pus reflectorul pe orice posibil conflict de interese. În aceste condiții, pare greu de înțeles de ce aceleași ONG-uri reacționează atât de agresiv atunci când li se cere exact același lucru: să spună cine le finanțează.

Proiectul de lege prevede că organizațiile neguvernamentale vor trebui să depună anual la ANAF o declarație privind veniturile și sursele de finanțare. Pentru donațiile mai mari de 5.000 de lei făcute de persoane fizice, identitatea donatorului trebuie declarată. În cazul firmelor, identificarea este obligatorie indiferent de sumă. Declarațiile ar urma să fie publicate pe site-ul ANAF. ONG-urile care nu respectă obligațiile riscă suspendarea activității, iar ulterior chiar dizolvarea.

Reacțiile au fost imediate. Peste 400 de ONG-uri și grupuri civice au semnat o scrisoare deschisă prin care cer respingerea proiectului. Printre semnatari se află organizații precum APADOR-CH, Funky Citizens, Salvați Copiii, ActiveWatch sau Centrul pentru Jurnalism Independent. Acestea susțin că măsura este disproporționată și că „transformă organizațiile private într-un obiect al suspiciunii publice permanente”.

Totuși, mulți români se întreabă de ce simpla publicare a finanțatorilor ar crea atâta panică. Dacă organizațiile sunt curate și acționează exclusiv în interes public, de ce ar fi o problemă să existe transparență? Mai ales în condițiile în care unele ONG-uri influențează politici publice, organizează proteste, fac presiuni asupra instituțiilor statului și participă activ la dezbateri politice și sociale.

Oamenii au dreptul să știe cine finanțează ONG-urile

Senatoarea Cosmina Cerva, una dintre inițiatoarele proiectului, a declarat că publicul are dreptul să știe cine finanțează ONG-urile care încearcă să influențeze decizii importante din societate.

„Atunci când vezi că cetățeanul se pricepe la prescripție, grațiere sau amnistie, iese în stradă și vrea să decidă cu privire la politica penală a statului, este normal să te întrebi ce sau cine îl mână în luptă”, a spus aceasta.

Cerința de transparență nu este ceva ieșit din comun. Presa este întrebată constant cine o finanțează. Jurnaliștii sunt acuzați imediat că „servesc interese” dacă primesc publicitate sau sponsorizări. Companiile private trebuie să raporteze fiscal fiecare venit. Partidele declară donațiile și subvențiile. În acest context, ideea că ONG-urile nu ar trebui să spună cine le finanțează ridică inevitabil suspiciuni.

Mai ales că unele organizații au devenit actori extrem de influenți în spațiul public. Au poziții politice ferme, susțin campanii, promovează anumite ideologii și încearcă să influențeze decizii ale statului. Dacă cer transparență totală de la ceilalți, atunci trebuie să accepte aceleași reguli și pentru ele.

Argumentul că publicarea donatorilor ar descuraja finanțările este și el contestat. Într-o societate democratică, transparența ar trebui să inspire încredere, nu frică. Iar dacă anumite persoane nu vor să fie asociate public cu ONG-urile pe care le finanțează, apare inevitabil întrebarea: de ce?