Pandemia copiilor

Numărul copiilor contaminați, aparent cel puțin, nu este îngrijorător de mare. Ei reprezintă în prezent circa 7% din numărul total al celor care se îmbolnăvesc săptămânal. Pericolul constă însă nu într-o cifră în definitv abstractă, fotografiată din avion, ci în modul în care această cifră evoluează în sus. Spre deosebire de un senior, copilul circulă mult mai mult. El se deplasează la școală. Folosește în acest scop, atunci când este cazul, un mijloc de transport în comun. Sau se deplaseză pe jos, traversând uneori locuri aglomerate. Apoi se reîntoarce în mijlocul familiei. O familie alcătuită de cele mai multe ori din cel puțin două generații. Dacă este trimis la școală, copilul are în mod firesc pretenția de a se juca cu cei de vârsta sa. Care nu sunt neapărat elevi la aceeași școală. Și iată cum pandemia se poate răspândi cu o viteză din ce în ce mai mare.

O paranteză. Este o pandemie de tip comunitar. Autoritățile statului român știu foarte bine că așa stau lucrurile. Diferitele interdicții care urmează să fie impuse, legate de intrarea în România sau tranzitarea României de către străini sau reducerea prin restricții de tot felul a călătoriilor în străinătate, reprezintă doar praf în ochii opiniei publice.

Guvernul face tot ce poate pentru a nu-și asuma sau pentru a disipa răspunderea pe care o are în ceea ce privește pandemia copiilor. Premierul Ludovic Oban a declarat – și nu doar o dată – că școala este un loc sigur. Cu alte cuvinte, copiii sunt mai în siguranță la școală, unde sunt supravegheați de profesori și supuși unor reguli de disciplină, decât în afara școlii. Unde, sugerează premierul, aceștia circulă ca electronii liberi. Să traducem spusele acestuia. Este evident că școala este necesară. Cu atât mai mult într-o Românie educată. Socializarea copiilor prin școală este preferabilă oricărui alt tip de socializare. Părinții, la rândul lor, pot munci și, în consecință, nu mai trebuie finanțați de la bugetul de stat pentru că stau acasă și-și supraveghează de acolo copiii. Este unul dintre motivele care ne determină să acceptăm în principiu că școala trebuie să funcționeze și în vremuri de pandemie. Un alt motiv la fel de solid este și cel legat de echitate. Dacă se recurge la soluția școlii de la distanță, circa trei sferturi dintre copiii României ar fi discriminați. Pentru că Guvernul nu le-a pus la dispoziție, așa cum s-a angajat în repetate rânduri, indispensabilele tablete. Pentru că în căminele acestora nu există internet. Tot pentru că Guvernul nu a făcut ceea ce s-a angajat să facă. Iar dacă ar exista și tablete și internet, vestea proastă este că o bună parte dintre învățători și profesori nu au fost instruiți în tipul vacanței de vară și nu știu cum să lucreze cu acestea. Bomboana pe colivă este faptul că cele mai multe școli nu au fost nici ele dotate cu instalațiile electronice indispensabile învățământului la distanță.

Mai există și alte argumente, dar mă opresc pentru moment aici. Adăugând afirmația, bazată pe cunoașterea profundă a mecanismelor de gândire a unor politicieni, că, ținând cont de specificul acestui an, școala a fost utilizată între altele și pentru a justifica organizarea alegerilor locale în plină pandemie. Și în continuare școala este un argument solid invocat de guvernanți pentru a motiva insistența cu care aceștia susțin necesitatea organizării în decembrie a alegerilor parlamentare. În pofida recentei decizii a Curții Constituționale, conform căreia data alegerilor trebuie fixată nu de Guvern, nu de președintele României, ci de Parlament.

Opinia mea este că școala este utilizată cu cinism pe post de levier politic. Iar consecința directă este că, iată, pandemia se extinde și asupra copiilor, numărul celor contaminați amenințând să crească exponențial. Tocmai din acest motiv „specialiștii” în starea de sănătate a populației împinși la înaintare de Guvern ne spun, escamotând faptul că sistemul de învățământ nu a luat măsurile necesare, nici măcar cele minime, că elevii nu se îmbolnăvesc la școală, ci în afara ei. Că școlile nu pot deveni în niciun chip focare de infecție. Numai că adevărul este diferit. Și, pe măsură ce trec zilele, el iese tot mai clar la iveală.

Să ne înțelegem bine. Eu nu fac aici o pledoarie pentru închiderea școlilor. Eu insist doar asupra responsabilizării Guvernului. În sensul asumării unei realități. În sensul utilizării tuturor resurselor necesare, pentru ca ceea ce nu s-a făcut la timp, să se facă acum, chiar dacă cu o primejdioasă întârziere.