Pericol de război mondial

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

De câțiva ani buni, sintagma „al Treilea Război Mondial” a fost aruncată în piață atât de des, încât riscă să-și piardă semnificația. De regulă, ea apare în titlurile presei, în discursurile politice sau în comentariile alarmiste din mediul virtual. Dincolo de zgomotul informațional, este firesc să ne întrebăm dacă suntem sau nu mai aproape de o conflagrație mondială decât eram acum zece ani.
Răspunsul este cât se poate de afirmativ. Nu pentru că marile puteri și-ar dori un război mondial, ci pentru că arhitectura de securitate construită după 1991 se degradează vizibil. Regulile nescrise care au ținut marile puteri în frâu, departe de conflict, timp de peste șapte decenii, sunt contestate. Mecanismele de control politic au devinit astfel tot mai fragile.

Ne aflăm în situația în care preambulul unei conflagrații mondiale este o succesiune de conflicte aparent independente, care încep să funcționeze asemenea unor vase comunicante. Ucraina, Gaza, Libanul, Iranul, Marea Roșie, Siria, Irak, Yemen și tensiunile din jurul Taiwanului alcătuiesc un sistem geopolitic în care fiecare criză influențează celelalte. Nu există un comandament unic și nici un plan conspirativ care să coordoneze aceste evenimente, ci mai degrabă convergențe de interese și o competiție tot mai fățișă între centrele de putere.

Războiul din Ucraina a lămurit faptul că Europa nu mai poate considera pacea drept o stare naturală. El a modificat raporturile de forță, a accelerat înarmarea continentului și a transformat NATO dintr-o alianță preocupată de gestionarea crizelor într-o alianță concentrată din nou asupra apărării colective. În același timp, Rusia și-a consolidat cooperarea militară cu Iranul și Coreea de Nord, iar China urmărește cu atenție rezistența Occidentului, atât din punct de vedere politic cât și din punct de vedere economic.

Și mai încurcată este socoteala din Orient. Gaza și Libanul sunt două fronturi dominate de tentativele Iranului de a-și proiecta influența prin intermediul organizațiilor pe care le sprijină, iar Israelul se opintește să împiedice aceste demersuri. Orice extindere a ostilităților atrage inevitabil Statele Unite în regiune și poate afecta securitatea energetică mondială, libertatea navigației și stabilitatea economică globală.

La acestea se adaugă tensiunile din Indo-Pacific. Taiwanul nu este, deocamdată, un teatru de război, dar este cel mai sensibil nerv din relația Statele Unite-China. Dacă acest dosar ar degenera într-un conflict militar deschis, lumea s-ar confrunta simultan cu trei mari crize strategice, fiecare capabilă să o alimenteze pe cealaltă.

În multe privințe, lumea seamănă cu perioada premergătoare Primului Război Mondial. Înainte de 1914, fiecare putere era convinsă că deține inițiativa și că adversarul va ceda înainte de escaladarea decisivă. Un atentat local a activat un sistem de alianțe care a transformat, în câteva săptămâni, o criză regională într-un măcel continental. Deosebirea de astăzi se numește descurajare nucleară. Armele atomice nu garantează pacea, dar sporesc costurile unei confruntări directe până la un nivel pe care nimeni nu îl poate suporta. De aceea, competiția se desfășoară prin războaie purtate prin interpuși, sancțiuni economice, atacuri cibernetice, operațiuni informaționale și presiuni tehnologice. Prin urmare, războiul se desfășoară deja. Doar că nu i se spune pe nume și nu a căpătat, încă, forma unei confruntări militare deschise.

Pericolul cel mai mare nu îl reprezintă nicidecum în intenția declarată a vreunui lider de a provoca un război mondial. Istoria demonstrează că marile conflagrații sunt rareori rezultatul unui plan unic, ci ele apar mai degrabă prin acumularea unor decizii greșite și prin incapacitatea diplomației de a opri mecanismul escaladării. Cu cât există mai multe focare active simultan, cu atât probabilitatea unei asemenea erori crește. Lumea nu este condamnată la un nou război mondial, dar nici la pace definitivă. Ce este clar este că marile puteri își redesenează sferele de influență cu o dezinvoltură care nu prevestește nimic bun. Este cât se poate de clar că statele lumii dispun de mijloacele și de armele necesare stârnirii unui război mondial. Ce este mai puțin clar este dacă diplomația va rămâne opțiunea principală pentru rezolvarea diferendelor.