Povestea arhitecturii staliniste de la Bucuresti

Odata cu abdicarea fortata a Regelui Mihai I (1947) si pana la moartea lui Stalin in 1953, in Romania s-au construit edificii in maniera sovietica acoperita de sintagma realism socialist si descrisa de lozinca: „Arhitectura si arta in general trebuiau sa fie nationale in forma si socialiste in continut”. Formele amintesc fie de neoclasicism (flatandu-se acele episoade ale istoriei arhitecturii care au fost de partea corecta a ideologiei, precum clasicismul grec, renasterea si sinteza rusa de secol al XVII-lea si al XVIII-lea) si pseudo-barocul rus. Dimensiunile trebuiau sa fie monumentale, dovedind superioritatea regimului bolsevic. Edificiile trebuiau amplasate intr-un context din care sa fi disparut, in prealabil, urmele istoriei urbane anterioare.

Nu este intamplatoare plasarea Casei Scanteii (acum Casa Presei) pe bulevardul numit (Pavel) Kiselleff, fost administrator militar rus al Bucurestilor. Casa Scanteii (Scanteia fiind numele cotidianului oficial al PCR) a devenit astfel versiunea autohtona a unei Stadtkrone – a unui edificiu reprezentativ pentru noul regim. Initial (1948-1949) sediul propagandei comuniste a fost proiectat in maniera interbelica a clasicismului epurat. Dar, mergand la Moscova cu proiectul, colectivul de arhitecti (H.Maicu, N.Badescu, L.Staadecker, M.Alifanti) a primit un refuz, sub forma unui alt proiect. Edificiul trebuia sa fie o replica a celor sapte edificii post-belice construite la Moscova, culminand cu cladirea Universitatii Lomonosov.

Vezi si Povestea tramvaiului electric din Romania 

Un alt edificiu asemanator a fost, chipurile, daruit de Stalin poporului polonez si supravietuieste inca in centrul Varsoviei distruse de bombardamentul nazist din 1944 si reconstruita in aceeasi maniera sovietica dupa 1945, cu Palatul Culturii drept Stadtkrone. Or, replica din Bucuresti, realizata in 1951, desi se aseamana izbitor ca planimetrie si tipologie a decoratiei (o parte din aceasta este de inspiratie… populara – adica, va amintiti? nationala in forma) cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasa decat acestea. E un gest servil de recunoastere a primatului capitalei comunismului mondial.

Se pare ca, pentru ridicarea edificiului in Bucuresti, a fost demolat hipodromul (un centru al vietii sociale burgheze si aristocrate antebelice) si s-a emis o serie de obligatiuni, niciodata rascumparata. Exista filme de arhiva cu constructia prin munca patriotica (adica munca obligatorie, neplatita) a cladirii, fragmente din ele le-am incorporat in filmul meu Arhitectura si Puterea, facut in 1992 (regizor Nicolae Margineanu).

Vezi si Batalia pentru Bucuresti 

Cladirea este incununata de, vorba lui Grigore Ionescu, un edicul in forma de turn (Ionescu, 1982, 616). Exista o poveste indaratul modului in care se termina la varf (unde se anunta viitorul) al acestor cladiri moscovite si a replicilor de la Bucuresti si Varsovia. In ciuda recapitularii istorice, varful (viitorul) nu se putea cu nici un chip inspira din modul traditional de inchidere al cladirilor istorice, fie ele si locale (rusesti). Deci, in niciun caz flesa, bolti sau cupola! Or, nu sunt atat de multe modurile in care se poate inchide o cladire la partea superioara! Asa ca arhitectii au trebuit sa inventeze moduri noi de a finaliza edificiile. Unele sunt inspirate din Art Deco-ul american, al cladirilor inalte de tip Empire State sau Crysler Building din New York, altele reinvie solutii din constructivismul rus (Monumentul Internationalei a III-a, al lui Tatlin).

Vezi si Bucuresti. Stiati ca…? 

In apararea cladirii, trebuie spus ca ea are o ampla si bine controlata perspectiva in capatul axei Kiselleff, deci o eleganta prezenta urbana (intr-o zona aflata, atunci, in afara orasului). De asemenea, a fost foarte bine executata, astfel incat ea se mentine relativ intacta si astazi, in ciuda faptului ca nu a fost niciodata restaurata. Mai mult, in 1999, ministrul culturii de atunci daduse ordin sa fie scoase stelele (comuniste) de piatra din decoratia casei (pe atunci, inca sediu al ministerului), in felul in care se scot cu briceagul ochii adversarilor politici de pe afisele electorale. In acelasi timp in care, la Bucuresti, se desfigura edificiul fanion al stalinismului din Romania, in Berlin se restaura Stalin / Karl Marx Alee cu detalii in portelan de Meissen (adica superioare detaliilor originale) si se aprecia caracterul, mi s-a spus, democratic al interventiei urbane est-berlineze…

Probabil momentul apoteotic al acestui scurt, din fericire, intermezzo stalinist in arhitectura Bucurestilor l-a constituit Festivalul International al Tineretului, din 1953. Multi tineri din tarile lagarului socialist si din tari decolonizate sau in curs de dezvoltare au vizitat atunci Bucurestii. In vederea acestei expuneri internationale a capitalei Republicii Populare Romane, au fost ridicate rapid cateva ansambluri si cladiri noi. Cea mai importanta este Opera Romana, proiectata de un colectiv condus de faimosul arhitect interbelic Octav Doicescu. Ca si in cazul Casei Scanteii, proiectului original i s-a opus unul sovietic, cel al operei din Baku, pe care arhitectii doar au asezonat-o cu alte decoratii, de aceeasi factura. Astazi, vopsita fistichiu, opera nu ne mai sugereaza deloc ideea afirmarii specificului national in arta, asa cum i-o sugera lui Grigore Ionescu (1982, 618). Dar, de asemenea, impresioneaza pozitiv caracterul ei neoclasic, monumentalitatea retinuta si executia remarcabila. In scuarul sau, retrasa de la bulevard, Opera Romana are o pozitie urbana eleganta.

Tot din categoria edificiilor destinate propagandei culturale comuniste din 1953 gasim teatrul de vara (in aer liber) din parcul N.Balcescu (cartierul Bucurestii Noi), iar, practic vizavi de el, cinematograful Infratirea intre popoare (poreclit, datorita moravurilor laxe declansate de festival, infratirea-ntre picioare…), azi Teatrul Masca, anturat de cateva cvartale de locuinte. Cvartaluri de locuinte gasim, la vest de Cartierul Cotroceni, anturand Academia Militara (fosta Scoala de Razboi, inaugurata in 1937 de regele Carol II), la Ho-Shi-Minh si la intrarea in viitorul cartier Drumul Taberei (zona Razoare / Locotenent Nicolae Gaina).

Cvartalul este o unitate urbanistica sovietica, formata din patru strazi bordate de blocuri, rezultand o curte interioara a acestui ansamblu. Apartamentele sunt minimale (sub Existenzminimum modernismului occidental), dar fatadele blocurilor sunt monumentale, bogat decorate. Reporter de razboi in URSS, ajuns la Odessa in 1941, G.M.Cantacuzino scria despre caracterul minimal, despre arhitectura de cazarma, ale arhitecturii staliniste. Nu intelegea de ce aceste piete enorme, de parada erau bordate de blocuri cu locuinte meschine, dezumanizante. Nu putea, oare, regimul, lasa mai putin vid si da mai mult spatiu privat populatiei?

Nu, nu se putea. G.M.Cantacuzino va afla pe propria sa biografie natura regimului, fiind arestat dupa ce a publicat, in 1947, Pentru o estetica a reconstructiei, cartea in care isi expunea solutiile sociale alternative la totalitarismul care se prefigura deja la orizontul patriei sale. A citi cartea astazi (am reeditat-o in colectia Spatii imaginate a Editurii Paideia) este sfasietor. Toate, absolut toate erorile potentiale, semnalate de catre Cantacuzino au fost facute in orasele romanesti in timpul regimului comunist.

Si totusi, chiar si in catastrofa exista nuante ale prabusirii. Cvartalurile staliniste sunt minimale, dar ofera un spatiu semi-privat, o curte interioara, unde locuitorii se pot intalni, copii se pot juca. In plus, tehnologiile de constructie rudimentare din perioada respectiva fac sa nu fi fost posibile, inca, tipizarea si prefabricarea la scara industriala si nationala de mai tarziu. Asa se face ca, in mod paradoxal, prin comparatie cu blocuri prost construite si lipsite de orice spatiu public propriu, locuintele din cvartalurile bucurestene si-au conservat valoarea – minima – urbana si, deci, valoarea de piata. Micro-comunitati s-au format in aceste curti interioare, care le ingrijesc.

In fine, Stadionul 23 August, azi National Arena, a fost de asemenea construit pentru Festivalul Tineretului din 1953. De asemenea, ca si la Casa Scanteii, accentul s-a pus pe munca putin calificata, dar abundenta, in detrimentul tehnologiei. Stadionul era, de fapt, o enorma excavatie, in vreme ce tribunele erau taluzurile cu pamantul excavat. Din acest motiv, stadionul avea si un soi de microclimat propriu. Amplasat de asemenea intr-un parc aflat dincolo de limita istorica a Bucurestilor interbelici, stadionul era un loc de manifestare a masselor largi populare (cum le descria limbajul de lemn al vremii) prin intermediul pasiunii pentru sport, in special pentru fotbal.

In fine, exista un corpus de edificii in Bucuresti care au fost proiectate in perioada stalinista si dupa gustul estetico-ideologic al acesteia, dar au fost construite propriu zis dupa moartea lui Stalin si, mai ales, dupa discursul lui Kruschev din 1954, cel destinat industriei de constructii si arhitectilor, in care arhitectura realismului socialist era dezavuata. Prin urmare, in acest interval scurt de timp, arhitectura este presata sa se epureze, la propriu si la figurat. In Bucuresti, avem cateva astfel de exemple, unde proiectul difera semnificativ de cladirea construita. Blocul Romarta Copiilor (azi BRD), vizavi de Casa Armatei (intersectia Calea Victoriei cu Bd.Elisabeta) este un astfel de exemplu. Proiectul stalinist a fost publicat in revista Arhitectura. Blocul construit este ridicat in maniera in care, dupa 1954, arhitectul est-german Hensellmann a continuat proiectarea la Stalin Allee pe portiunea catre Alexanderplatz, numita Karl Marx Allee.

Aceasta noua arhitectura, pe care o putem numi modernism clasicizant (ca la Lincoln Center, la New York, de pilda, arh. Philip Johnson) sau clasicism epurat (ca in stille littorio, stilul oficial al fascismului italian sau, la Bucuresti, stilul practicat de Duiliu Marcu la Palatul Victoria, Academia Militara sau Ministerul Trasporturilor), are rezonanta in edificiile de blocuri si de birouri ridicate catre sfarsitul anilor cincizeci.

Aici, la iesirea din stalinism, s-a pus problema optiunii pentru mai multe feluri de modernism si pentru mai multe feluri de referinte locale si, mai ales, dupa 1958-1960, nationale. Putem privi o cladire precum cea a Radiodifuziunii (1960), a fratilor arhitecti Ricci cu arh. Leon Garcia, drept o cladire esentialmente clasicizanta, in acelasi fel in care erau, tipologic, clasicizante edificiile staliniste, dar drapata cu o fatada antebelica (T.Ricci a lucrat in atelierul lui Duiliu Marcu si lui, se pare, ii datoram fatada de la Regia Monopolurilor / Ministerul Industriei, de pe Calea Victoriei: cladirea interbelica cu ceas atat de asemanatoare cladirii Radiodifuziunii). Prin urmare, este foarte probabil ca si aici sa avem de-a face cu o cladire proiectata in trena perioadei staliniste, care a fost, apoi, adaptata – superficial, doar la exterior – la noile cerinte politice.

Iata, pe scurt, istoria si descrierea stalinismului arhitectural bucurestean. Intr-o excursie lejera de jumatate de zi, o puteti vedea cu ochii proprii: centrul nu a apucat sa fie afectat, edificiile fiind plasate pe periferii, in zonele de acces importante, insa. Desi sunt edificii deloc neglijabile ca scara, modul abil in care au fost plasate in oras, precedate de spatii mari de detenta, le diminueaza impactul. Acum, arhitectura in sine pare linistita, dar indaratul timpului in care a fost edificata se ascunde perioada cea mai neagra a totalitarismelor din aceasta tara.