Proclamarea locală a canonizării Sfintelor Cuvioase Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, Nazaria şi Olimpiada de la Văratec

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Solemnitatea proclamării locale a canonizării Sfintelor Cuvioase Nazaria, Olimpiada şi Elisabeta (Safta) Brâncoveanu de la Văratec va avea loc duminică, 16 august 2026, la finalul Sfintei Liturghii săvârşite la Mănăstirea Văratec din judeţul Neamţ. Cu o zi înainte, sâmbătă, 15 august 2026, începând cu ora 17.00, va fi săvârşită slujba de Priveghere. În textul atașat acestui comunicat oferim câteva repere din viețile celor trei noi sfinte trecute în calendarul creștin ortodox.

Reamintim că, la începutul acestui an, pe 6 februarie 2026, a avut loc la Patriarhia Română solemnitatea proclamării generale a canonizării celor 16 femei românce cu viață sfântă, canonizare aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru de pe 1 iulie 2025.

Între cele 16 sfinte femei se numără și șase sfinte propuse spre canonizare de Arhiepiscopia Iașilor, după cum urmează:

– Schimonahia Mavra de pe Muntele Ceahlău (sec. XVII-XVIII), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Mavra de pe Ceahlău și cu cinstire în data de 4 mai;
– Blandina Gobjilă (1906-1971), învățătoare, 15 ani deportată în Siberia, cu titulatura de Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iași și cu cinstire în data de 24 mai;
– Olimpiada Tănase (1880-1967), mama Cuviosului Petroniu de la Prodromu, cu titulatura de Sfânta Olimpiada de la Farcașa și cu cinstire în data de 4 iulie;
– Schimonahia Nazaria, prima stareță a Mănăstirii Văratec (1697-1814), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Nazaria de la Văratec și cu cinstire în data de 17 august;
– Schimonahia Olimpiada, ctitora Mănăstirii Văratec (1757-1842), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Olimpiada de la Văratec și cu cinstire în data de 17 august;
– Monahia Elisabeta (Safta) Brâncoveanu (1776-1857), cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu și cu cinstire în data de 17 august.

Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor

1) Viața Sfintei Cuvioase Elisabeta (Safta) Brâncoveanu – scurte repere biografice

Elisabeta (Safta) Balș s-a născut la Iași în anul 1776, în familia marelui logofăt Teodor Balş şi al soției sale, Zoe Rosetti, primind în casa părintească o educație aleasă. În anul 1791 s-a căsătorit cu marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent de parte bărbătească din familia Brâncoveanu. Au avut o viață de familie model, cu bună înțelegere între soți, după cum dă mărturie banul Grigore în diata din 17 iunie 1824, prin care o declară pe Safta stăpână deplină pe toate averile sale: ,,Deoarece am viețuit mulți ani o viață mulțumită cu prea iubita mea soție Săftica, petrecând totdeauna în trai bun și înțelegere, (…) hotărăsc și las din tot sufletul meu, prea iubitei mele soții Săftica, desăvârșită și deplină stăpânire asupra întregii mele case, stăpânind și posedând toata averea mea, mișcătoare și nemișcătoare, fără să dea nimănui socoteală” . Neputând avea copii, au înfiat-o în anul 1824 pe nepoata Zoe Mavrocordat (1805-1892), fata Catincăi Mavrocordat, sora Saftei. În anul 1825 au căsătorit-o cu postelnicul Gheorghe Bibescu (1802/1804-1873), care a devenit ulterior domn al Țării Românești. Nepotului Grigorie, primul dintre băieții familiei, banul nu i-a dat doar numele de botez ci, dăruindu-i moșia Brâncoveni, a primit și dreptul de a purta mai departe numele Brâncoveanu și ,,de a se iscăli numitul meu fin, Brâncoveanu, și am întocmit legatul cuprins în ea al moșiei Brâncoveni, dăruită de mine, nașul finului meu, și am adeverit-o și am întărit-o cu propria mea iscălitură și pecete” . În aprilie 1832, banul Grigore a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat cu cinstea cuvenită în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, acolo unde se găseau și osemintele strămoșului său, domnul martir Constantin Brâncoveanu.
După ce s-a îngrijit, ca o bună creștină, de parastasele și toată rânduiala ce se face pentru cei adormiți, cu tot fastul și cu multă dărnicie, rânduindu-le pe toate pentru folosul sufletului răposatului ei soț, băneasa Safta Brâncoveanu și-a propus să îndeplinească dorința însemnată a soțului ei, și anume aceea de a ridica un spital pentru nevoiași, unde să fie tratați bolnavii, în afară de cei ce sufereau de boli cronice.
În 1835 a început construirea spitalului, avându-l ca arhitect pe Joseph Hartl, după ce a cumpărat terenuri lângă biserica Domnița Bălașa din București, care avea pe lângă lăcașul de cult o școală de muzică și un azil pentru văduve. Gândul ei era de a întemeia un ansamblu filantropic, având biserica în centru, care să poarte numele de „Așezământul Brâncovenesc”, spre a fi în amintirea celor din neamul ei și spre pomenirea lor. Safta Brâncoveanu a alcătuit un „ctitoricesc așezământ” care reglementa funcționarea și administrarea spitalului de către epitropi, între aceștia aflându-se și un reprezentant din neamul Brâncovenilor:

,,Am hotărât să săvârșesc însumi, cu mare dorință a sufletului și mare râvnă creștinească, ceia ce cugeta răposatul, și am pus în lucrare zidirea unui spital, supt numire de Brâncovenesc, pe locurile ce le-am cumpărat lângă ctitoriceasca noastră biserică, a răposatei Domniți Bălași Brâncovenci. Spital, însă pentru 60 de paturi și mai bine, zidit cu toată orânduiala și cu toate împrejmirile trebuincioase…..
Nici eforul, nici epitropi, nici stăpânirea, nici niminia din neamul nostru, să nu fie volnic să înstrăineze vreo moșie, sau parte măcar dintrânsele, sau vreun acaret, din cele de mai sus însemnate, nici din cele ale bisericii, nici cu schimb – fie de înzecit folos, nici cu vreun alt mijloc, ci vor rămâne aceste moșii în veci nestrămutate de la spital și de la sfânta biserică, fiind date danie pentru pomenirea în veci a sufletelor noastre, și a părinților noștrii, și a moșilor și strămoșilor noștri; iar la împotrivă, și cel ce va înstrăina și cel ce va primi să adaoge la avutul său vreuna dintre acestea, să fie depărtat de la fața lui Hristos și socotit în veci dă hrăpitor de cele sfinte” .

La scrierea acestui testament au fost martori patru ierarhi care au confirmat actul cu semnăturile lor, iar Safta Brâncoveanul a semnat și ea a punând pecetea familiei Brâncoveanu. La cererea bănesei Safta, Alexandru Ghica Voevod întărește cu hrisov domnesc testamentul ctitoricesc pentru întemeierea spitalului Brâncovenesc.

Acest spital a fost atât de bine gândit din punct de vedere administrativ, încât și-a păstrat independența timp de mai bine de 100 de ani, având fonduri proprii din moșiile cu care a fost înzestrat spitalul de către ctitora sa, Safta Brâncoveanu. Chiar și modul de organizare intern a fost scris cu atâta lux de amănunte de băneasa Safta, încât sunt consemnate și cele mai neașteptate detalii. Din veniturile încasate de pe moșii se plăteau salariile angajaților, se cumpăra aparatură medicală, era orânduită administrarea internă a spitalului, astfel încât bolnavii să beneficieze de îngrijiri medicale gratuite. Interesante sunt acele prevederi referitoare la grija față de starea sufletească a bolnavilor din spital:

„Bolnavul cel va cunoaște dohtorul și hirurgul că este în primejdie, să arate iconomului ca să aducă duhovnic a săvârși datoriile creștinești, dacă nu şi le fa fi făcut la intrarea sa în spital. Bolnavii cu voia dohtorului și a hirurgului vor putea merge duminica și sărbătoarea la sfânta biserică de la Domnița Bălașa, sub paza unui din doi poslușitori ai sălii. Jocul cărților și orice alt joc de zgomot și gâlceavă, precum și giubucul este cu totul poprit, nu numai în sălile bolnavilor, ci și în tinzile și încăperile spitalului, cele cu apropriere de săli.” Peste ani acesta a ajuns să fie cel mai mare spital din București, având medici profesioniști și aparatură performantă. Spitalul a fost demolat de Nicolae Ceaușescu în 1984, în ciuda faptului că era proaspăt renovat.

După ce a inaugurat Așezămintele în 1838, Safta Brâncoveanu s-a retras la Mănăstirea Varatic, loc unde venise pentru a o vizita pe mama sa, care a intrat în obștea monahală primind la călugărie numele Elisabeta.

Numele Saftei nu apare menționat în catagrafia din aprilie 1838 care face cunoscută obștea de atunci a Varaticului, dar la 1 septembrie 1840 se afla în „Schitul Văraticu al Moldovii”, de unde preda mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei epitropia Așezămintelor Brâncovenești din București, menționând despre sine că „vârsta bătrâneților și neputința în care mă aflu, m-au silit a mă ușura despre grijile lumești și a mă depărta din patria în care am viețuit și am petrecut, sălășluindu-mă în pământul în care m-am născut, încetez de a mai avea eforia acestor așezări brâncovenești asupră-mi și potrivit cuprinderii ctitoricești întocmiri, o încredințez cu mare bucurie a sufletului meu și o predau preasfinției sale, rămâind numai cu mulțumirea și mângâierea de a auzi în câtă viață îmi va mai dărui milostivul Dumnezeu, statornicirea acestora, buna orânduială și cea fără cea mai mică abatere păzire a ctitoriceștilor întocmiri subt cea plină de înțelepciune și neobosită priveghere a preasfinției sale.” Se presupune că a îmbrăcat haina monahală între anii 1841-1842. La 11 iulie 1842, epitropii Patriarhiei Ierusalimului, episcopul Meletie al Petrei și Chiril al Lidiei, mulțumindu-i pentru darul de 1000 de taleri pe care-l făcuse, i se adresează cu formula „prea cuvioșia ta, prea iubită a noastră fiică întru Hristos”, ceea ce arată că la această dată îmbrăcase deja haina monahală. Scrisoarea face referire la acest moment despre care cuviosul Maxim hagiul povestise pe larg bucurând pe cei de acolo cu darul generos din partea Saftei, dar și vestea intrării sale în monahism, „primind știri bune despre cea dorită de noi bună sănătatea ta, și că dumneata, ca o altă Maria, ți-ai ales partea cea bună și te-ai așezat la picioarele lui Iisus, spre a asculta cuvintele lui, ne-am umplut de bucurie și ți-am urat ca viața ta întru Hristos să înainteze din virtute în virtute.” A fost săvârșit la Sfântul Mormânt un parastas „cu toată strălucirea bisericească”, la care au slujit trei arhierei și „toată mulțimea preoților, rugându-se împreună și pomenind” pe cei vii și pe cei adormiți din familia Saftei Brâncoveanu.

La 20 august 1843, schimonahia Safta hotăra ca tot ce se află în chilia ei de la Varatic să rămână surorii sale, Profirița Ghica, și își exprima dorința de a i se oficia slujba înmormântării de către un arhiereu . Va rămâne implicată și în viața socială, după cum o dovedește vasta corespondență cu epitropii Așezământului Brâncovenesc, cu surorile sale, cu mitropoliți și alte personalități ale vremii. În cei 17 ani de viețuire monahală, schimonahia Elisabeta Brâncoveanu a rămas un simbol al dăruirii și al dragostei de aproapele, făcând numeroase donații atât mănăstirilor și bisericilor din țară, dar și așezămintelor monahale din Sfântul Munte Athos (Mănăstirea Simonos Petras, Mănăstirea Xiropotamu, Mănăstirea Cutlumuș, etc.) și Patriarhiei din Ierusalim. În continuare a purtat grijă de oamenii străzii, a ajutat pe cei ce îi solicitau ajutorul, s-a ocupat de parastase și pomeniri pentru soțul ei și pentru cei din neamul ei. A înzestrat biserica mare a Varaticului cu obiecte necesare cultului: un potir de argint, 5 candele de argint, o cădelniță, toate purtând numele ctitorului, „Doamna Safta Brâncoveanu” și anul 1840 când au fost dăruite, a îmbrăcat în argint icoana Maicii Domnului din catepeteasmă, o evanghelie ferecată în argint (1851-1852), o cutie de argint pentru Sfintele Taine, o cădelniță din argint .

Safta Brâncoveanu a construit la Mănăstirea Varatic un ansamblu de case în care stătea cu ucenițele ei, Epraxia, Ripsimia și Casiana, „în aceeași besactea se află și toate scrisorile de danie ale chiliilor, pe care le-am făcut cu cheltuiala mea, pentru ucenicele acelea ce se vor găsi la moartea mea lângă mine, ca să mă pomenească!” , unde a dus o viață monahală exemplară, făcând la chilie rugăciune neîncetată și participând la slujbele ce se săvârșeau la biserică, atunci când starea de sănătate îi permitea.

„Prea cuvioasei doamne Elisaveta shimonahia Brîncoveanca” din sfânta Mănăstire Varaticul îi scria la 8 aprilie 1844 Evloghie, egumenul Mănăstirii Dionisiu de la Athos, pentru a o înștiința că a primit „prin mâna părintelui hagiu Maxim, 1000 taleri, adică o mie, pentru o priveghere permanentă, care se va face în fiecare an la sărbătoarea lui Grigorie Teologul, înscriind și numele trimise de domnia ta, să se pomenească la aceasta, în vecii vecilor, spre ertarea păcatelor lor și spre viața veșnică.”

Patriarhul Ierusalimului, Atanasie, trimite Saftei Brîncoveanu binecuvântarea sa printr-o scrisoare datată la 27 aprilie 1844, bucurându-se de intrarea ei în monahism care, „prin lumina dumnezeiască, s-a săvârșit pentru mântuirea sufletului tău”. El ne dă mărturie, din informațiile pe care le primise la rându-i de la cuviosul Maxim, că gestul nu a fost formal, ci însoțit de o trăire autentică a vieții monahale: „Și cât încă mai mult a bucurat părinteasca noastră inimă, făcându-ne cunoscute luptele celor iubitori de Dumnezeu, în care cuvioșia ta te deprinzi, îndreptând ochii minții spre slava cerească și disprețuind bunurile acestei vieți deșarte. Astfel, nesfârșitul har al iubitorului de oameni, Mântuitorul, pregătește calea mântuirii celor ce-l caută, și prin ușa pocăinței chiamă la bucuria cea veșnică pe slujitorii lui cei buni și credincioși.” Patriarhul evidențiază modul în care Dumnezeu „a transformat milostiva, binefăcătoarea și iubitoarea de Dumnezeu inimă” a filantroapei doamne Safta Brâncoveanu în locaș al harului, încredințându-o că o pomenește în rugăciuni, cerând neîncetat de la Mântuitorul „să te întărească în calea ce ai ales-o, și luptînd drept, să te încununeze cu cununa nestricătoare a slavei în biserica celor întîi născuți, unde este bucuria cea veșnică și voia bună și negrăita frumusețe a luminei dumnezeești.”
În 11 august 1857, schimonahia Safta Brâncoveanu a trecut la Domnul, fiind îngropată după cum își dorise „afară, în curtea bisericii, unde nu este apă” . În cuvântul rostit la înmormântare, arhiereul Neofit Scriban a făcut o descriere a modului ei de viețuire, a vorbit despre noblețea sufletului său, arătând că „împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă făcătoare de bine, iubitoare de oameni”. După ce prezintă viața de familie exemplară pe care a trăit-o Safta Brâncoveanu și actele de filantropie prin care s-a remarcat, menționează că „au intrat în rânduiala monastică, în care s-au nevoit dupre toată cuviința, nedespărțită de mânăstire, de post și de rugăciune, de săraci și de neputincioși, singurii săi amici carii nu se depărta de dânsa, și carii acum singuri numai ei plâng pentru despărțirea de ea; de cler, care acum cu durere îi serbează petrecerea și înmormântarea!”. În cei 17 ani petrecuți la Mănăstirea Varatic, schimonahia Safta Brâncoveanu a trăit cu totul retrasă de lume, îngrijindu-se doar să placă lui Dumnezeu.
La parastasul de 7 ani, în 1864, osemintele sale au fost dezgropate și așezate în osuarul de sub altarul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Mănăstirea Varatic. La 21 iulie 1864, fosta ucenică de chilie, Epraxia Vârnav, îi scria părintelui Maxim Hagiu, amintind între altele și de acest moment, însoțind informația și de un dar pentru pomenirea sufletului celei pomenite: „și făcând pomenire şi dizgropare pentru maica Safta, vă triimit din acie bani (…) ca să o pomeniţi acolo şi să mai daţi pe la locurile unde îţi şti. Şi vă rog, cu cel întăi ocazion, să mă înştiinţaţi, atât de aceşti bani, cât şi răspuns cătră cucoana C. Mavrocordat, de pe scrisoare ce me-u dat mie şi ucinicului sfinţiei voastre, ca şi altă dată să am trecire, că ea ari încrediri şi ti întreabă totdeauna şi când ari, dă.”
Virtutea care a împodobit viața Elisabetei Brâncoveanu a fost aceea a filantropiei. Alături de soțul ei, iar după trecerea lui din această viață ca administrator al averii familiei a făcut numeroase danii către biserici și așezăminte monahale din Țara Românească și Moldova, între care amintim: reclădirea din temelii a biserici Domnița Bălașa (1838-1842), moșiile dăruite Mănăstirii Varatic (moșia Hărceni-Dorohoi, Osica și Vlăduleni – Romanați), odoare de preț pentru împodobirea mai multor biserici și mănăstiri. Lor li se adaugă daniile în galbeni făcute Mănăstirilor Athonite Dionisiu, Cutlumuș și Xiropotamu, la Patriarhia din Ierusalim. Principalul act de caritate pentru care rămâne cunoscută a fost Așezământul Brâncovenesc, pe care l-a înzestrat cu nenumărate moșii.
Safta Brâncoveanu a cultivat evlavia față de sfinți, așa cum aflăm din legăturile ei cu mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, acolo unde se păstrau moaștele Sfântului Hariton, unde trimite zece galbeni și un rând de veșminte preoțești, pentru că Sfântul „m-au scăpat de primezdii de moarte, înpreună cu răposatu soţu meu, cându era în viiaţă” .
A cultivat smerenia, așa după cum reiese din corespondența cu părintele Maxim, duhovnicul ei și al surorilor sale, cel care le purta rugăciunile și darurile la locurile sfinte : „Şi eu, cu mila milostivului Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţiei voastre, tot mă aflu în viiaţă, slabă de anii cei grămădiţi în spatile mele şi neputându a face nici o faptă bună, ci numai grămădindu păcate peste păcate. M-am bucurat că te afli liniştit şi mulţămit cu chilii care ai cumpărat, că la bătrâneţă şi la slăbăciune, nimica nu este mai dorit decât liniste şi odihna sufletului.” .
Cuvioasa Safta a arătat multă râvnă pentru slujbele Bisericii, iar atunci când nu reușea să împlinească pravila de obște, din pricina problemelor de sănătate, o făcea pe cea de la chilie: „mă aflu în vieţi, cu mari slăbăciuni a bătrâneţilor; foarte rar pot mergi la biserică, pravila în chilii o fac.” îi scria ea părintelui Maxim prin scrisoarea din 14 iunie 1855 .

2) Viaţa Sfintei Cuvioase Olimpiada, ctitora Mănăstirii Văratec

Cuvioasa Olimpiada este numită întemeietoarea Mănăstirii Văratec pentru că în perioada 1781-1788 a pus bazele așezământului monahal, cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, cu sprijinul Sfântului Paisie de la Neamț și cu împreună lucrarea și sfătuirea Sfântului Iosif de la Văratec.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea în Moldova exista ca mănăstire de maici cea de la Pătrăuți, care a intrat sub stăpânire austriacă după răpirea Bucovinei în 1775. În Moldova, pentru femei erau așezări sihăstrești ca cele din Munții Neamțului, schituri precum cele de la Topolnița, Vânătorii Pietrei și Gârcina, toate din ținutul Neamțului, sau mănăstiri de maici precum cele din Iași, de la Socola și Prapadoamna Parascheva. Pentru că așezările din apropierea schiturilor s-au extins, tulburând liniștea celor care se retrăseseră din lume, mitropolitul Veniamin a hotărât la 8 august 1803 ca schiturile Gârcina și Vânători să devină metoace ale Mănăstirii Agapia și Văratec, iar soborul maicilor să se mute la Văratec și la Agapia, acolo rămânând doar două sau trei maici pentru administrarea bunurilor .

Numită din botez Bălașa, s-a născut în anul 1758 la Iași, în familia preotului Mihai de la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc. După catagrafia din 5 aprilie 1838, care notează între viețuitoarele mănăstirii pe „Olimbiada schimonahia din Eși, Hereasca, stareța venită în mon(astire) di 70 ani, călugărită di 60 ani, ari vârsta 80 ani”, a intrat de tânără în mănăstire.
Hotărându-se să îmbrace haina monahală, împreună cu o altă tânără din Iași, au venit la starețul Paisie care le-a îndrumat spre Mănăstirea Topolnița pentru cuvenita pregătire înainte de a îmbrăca îngerescul chip. Au fost tunse în monahism, Bălașa cu numele Olimpiada, iar însoțitoarea ei, Măriuța, cu numele Magdalena.
O însemnare scrisă de schimonahia Olimpiada pe filele unui Minei pe decembrie apărut la Neamț în 1832, vorbește despre această perioadă a întemeierii Mănăstirii Văratec: „Această sfântă carte luna lui Decemvrie s-au cumpărat cu un galben olandez de mine Olembiada, schim. Hereasca, proin stareța Sf. ms. Varaticul, care și locul mănăs. Varaticul l-am căutat și cu zestrea noastră s-au zidit biserica cea mică și s-au făcut la 1784 (?) de a doua oară, mai lărgindu-se iarăș s-au umplut de maici la 1802, s-au dat Agapiei sf. ms. de părinți, s-au cumpărat și mineile de noi, și cu ajutorul și altora, și s-au dat sf. ms. Topolița care mai înainte au fost sobor de maici și făcându-se de sfințiile sale purtătorii de Dumnezeu părinții și povățuitorii noștri păr. Starețul Paisie al sf. ms. Neamțul și păr. Iosif eroschimonah și pusnicul sf. ms. Varaticul au făcut mitoh pi Topolița Varaticului mitropolitul Ambrozii, ci vinisă cu Potemchin; și am scris eu singură Olembiada, cu mâna me, la anul 1832 iunie 18., cini a citi să zică Dumnezeu s-o erte”.
Pentru că Mănăstirea Topolnița era aproape de gospodăriile locuitorilor din satul omonim, Olimpiada, după ce primește binecuvântarea Sfântului Paisie, pleacă la schitul de călugărițe de la Mănăstirea Durău unde era stareța Nazaria. Între anii 1780-1784 va căuta loc potrivit pentru a întemeia mănăstire pentru maici. Cu ajutorul duhovnicului Iosif va alege locul potrivit, va construi o casă din banii ei, apoi și cu ajutorul primit o biserică de lemn cu Hramul Adormirea Maicii Domnului. În anul 1787, arhiepiscopul Ambrozie Sebrenicov, locțiitor de mitropolit al Moldovei, va așeza Mănăstirea Topolnița ca metoh Văraticului, socotind și el asemenea lui Mihai Vodă Sturza care întărește la 2 mai 1842 stăpânirea mănăstirii Văratecul asupra mănăstirii Topolnița, că „mănăstirea Văratecul ce era mai de o parte și mai potrivită pentru asămine petrecere a vieții monahicești”.

După venirea stareței Nazaria la Văratec, Olimpiada i-a fost aproape, ajutând-o la treburile mănăstirii, după cum scrie Sfântul Paisie în scrisoarea din 24 aprilie 1789 când o invită pe stareța Văratecului să vină împreună cu maica Olimpiada pentru a se sfătui, „atunci mai pe larg vom vorbi pentru toate”.

A fost stareța mănăstirii Văratec între 1822 și 1828 și din nou între 1834-1842, când a trecut la cele veșnice. Inscripția de pe un clopot din turnul clopotniță al bisericii cu hramul „Schimbarea la Față” socotește și perioada de început a formării obștii de la Văratec atunci când spune că „acest clopot s-a făcut în stăreția a treia a noastră, Olimpiada schim. SM Varaticul, 1838”.

A continuat preocupările gospodărești refăcând mănăstirea după distrugerile făcute de ostașii turci în 1821, extinderea bisericii de zid prin adăugarea a două noi pridvoare, și probabil a diaconiconului, pictura interioară, înzestrarea cu odoarele necesare cultului , înălțarea chiliilor, turnului clopotniță, construirea zidului împrejmuitor . A fost o neobosită căutătoare și împlinitoare a învățăturilor Sfinților Părinți, după cum o dovedesc manuscrisele pe care apar numele ei, scris de ea sau de ucenice. Potrivit tradiției, cunoștea bine muzica psaltică, învățându-le și pe maici tainele acesteia.

Cuvioasa Olimpiada a ținut legătura duhovnicească cu starețul Paisie, cel care a îndrumat-o către viața monahală. Corespondența dintre ei, despre care amintesc diferitele biografii, ar putea fi scoasă la iveală de cercetări care să publice de pildă acea scrisoare a Starețului Paisie către Olimpiada, găsită de Episcopul Melchisedec Ștefănescu în biblioteca Mănăstirii Văratec în vara anului 1871, pe care a trimis-o în copie starețului de la Neamț , alături de altele care se vor mai găsi.

Alături de obștea monahală a Văratecului, încă de la începuturile ei, s-a aflat ca duhovnic, povățuitor și ctitor, Sfântul cuvios Iosif care a copiat literatură duhovnicească pentru folosul personal și al celorlalți. Cuvioasa Olimpiada împreună cu Sfântul Iosif au ales locul pe care s-a zidit biserica de lemn și s-a format vatra monahală a Văratecului, în anul trecerii lui la Domnul renunțând la stăreția mănăstirii.
În această atmosferă duhovnicească din mănăstire cultivată de Sfântul Iosif și cuvioasa Olimpiada a avut o preocupare constantă pentru citirea scrierilor sfinților părinți. În 1804 a primit de la Mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei Apologhia Sfântului Dimitrie al Rostovului, tipărită la Iași în anul 1803. O va consulta de mai multe ori, astfel că având-o la îndemână va face însemnări pe ea în timpul stăreției sale dintre 1822 – 1828 .

Lectura cărților sfinte au făcut-o pe tânăra Bălașa să-și dorească viața călugărească. Nu doar cărțile tipărite în Moldova ajungeau la Mănăstirea Văratec, ci și cele de peste munți, cum era de exemplu volumul care cuprindea Cuvintele Sfântului Theodor Studitul, tipărit la Râmnic în 1784.

Cuvioasa Olimpiada „la slujbele bisericii era nelipsită, la ascultare cea dintâi, iar pravila și canonul le făcea regulat. Se îndeletnicea, mai ales noaptea, cu citirea Sfintei Scripturi și cu scrierea cuvintelor Sfinților Părinți, pentru ea și pentru ucenicele ei; sufletul ei era împodobit cu smerita cugetare (…) cu vitejie sufletească și prin credință, prin măgurile pustiului au biruit pe vrăjmași; cu înfierbântată râvnă, urmând cuvântul Domnului, au și cugetat, ea, prin necurmata sa osteneală pentru cele trebuitoare spre săvârșirea unei biserici, adăugând osteneală peste osteneală” .

A lucrat rugăciunea în viața personală. Pe o carte de rugăciuni care conținea Acatistul Sfântului Grigorie Decapolitul și alte rugăciuni, își însemna posesia: „Această sfântă carte a sfântului Grigorie este a noastră, Olembiada Shim. Hereasca, starița întâi și al doile a S[fintei] Mănăs[tiri] Varaticul, 1805, Februarie 15” .

Pentru zidirea primei biserici de lemn a folosit averea personală, iar apoi a ctitorit și biserica actuală de zid, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ridicată prin mila primită de la diferiți credincioși. A înzestrat biserica dăruind sau cumpărând cele necesare cultului . Stareța Olimpiada nu s-a îngrijit doar de înzestrarea mănăstirii cu cele necesare, ci și cu întreținerea lor.

S-a mutat la Domnul în anul 1842, la vârsta de 85 ani, fiind înmormântată în pridvorul bisericii ctitorite de ea, fără a se cunoaște exact locul.
Patericul românesc consemnează despre cuvioasa Olimpiada: „Cu toate că schimonahia Olimpiada era «Marta» mănăstirii, ea nu uita nici de cele duhovnicești. La slujbele bisericii era nelipsită, la ascultare, cea dintâi, iar pravila şi canonul le făcea regulat. Se îndeletnicea, mai ales noaptea, cu citirea Sfintei Scripturi şi cu scrierea cuvintelor Sfinților Părinţi, pentru ea şi pentru ucenicele ei. Sufletul maicii Olimpiada era împodobit şi cu smerita cugetare. De mai multe ori fiind rugată să fie stareţă, ea n-a primit, socotindu-se nevrednică. Totuşi, în anul 1822 a primit să fie stareţă şi maică duhovnicească soborului, care număra peste 300 de călugăriţe, şi a povăţuit cu multă înţelepciune sfânta mănăstire timp de şase ani de zile. Apoi, mutându-se Cuviosul Iosif din viaţa aceasta, s-a retras şi maica Olimpiada din stăreţie. În anul 1834 este aleasă pentru a doua oară stareţă a Mănăstirii Văratec, pe care o conduce duhovniceşte până în anul 1842, când se mută la veşnica odihnă în vârstă de 85 de ani. Aceasta a fost viaţa şi ostenelile schimonahiei Olimpiada.”

Evlavia față de cuvioasa Olimpiada este prezentă și astăzi în Mănăstirea Văratec. În ziua de 9 iunie, la Mănăstirea Văratec, a avut loc Sinaxa cu monahiile și viețuitoarele așezământului monahal, întâlnire care a marcat aniversarea în 2025 a 240 de ani de la zidirea primului lăcaș de rugăciune al mănăstirii și a evocat personalitatea Schimonahiilor Nazaria și Olimpiada, primele starețe și întemeietoare ale Mănăstirii Văratec, propuse spre canonizare în anul 2026.

3) Viaţa Sfintei Cuvioase Nazaria, prima stareță a Mănăstirii Varatic

Mănăstirea Varatic, înființată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost dintru început vatră de cultură și spiritualitate, obștea formată acolo, sub îndrumarea și cu binecuvântarea Sfântului Paisie de la Neamț, remarcându-se prin viețuitoare care s-au ostenit cu „totdeadinsul a căuta mântuirea sufletelor lor”. Primul duhovnic al mănăstirii, Cuviosul Iosif pustnicul, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 5-7 martie 2008, cu dată de prăznuire 16 august, a doua zi după hramul bisericii principale a așezământului monahal. Între aceste monahii, iubitoare și trăitoare de viață sfântă, s-a remarcat prima stareță a Mănăstirii Varatic, schimonahia Nazaria.
Din monografiile care valorifică tradiția orală din Mănăstirea Văratic, unele aproape de momentul adormirii ei întru Domnul, aflăm că s-a născut „din creștini pravoslavnici” în Transilvania, în orașul sau în zona Brașov. S-a căsătorit și a avut doi copii, un băiat și o fată. După moartea în urma unui accident a soțului și a celor doi copii, a trecut munții în Țara Românescă și a intrat în viața monahală. La schitul Scânteia din Măgura Odobeștilor, județul Vrancea, a primit ca rasoforă numele Natalia, iar la schitul Bontești, comuna Cârligele, județul Vrancea, a fost tunsă în monahism primind numele Nazaria, pe care l-a păstrat și după primirea schimniciei din mâinile starețului Paisie de la Neamț și Secu la sihăstria de maici de la Gura Carpănului, unde s-a așezat în căutarea liniștii și a nevoințelor duhovnicești după venirea în Moldova. În locurile sihăstrești de lângă schitul Pocrov, maica Nazaria l-a întâlnit pe duhovnicul Iosif și a cunoscut aceeași râvnă pentru viețuirea după îndrumările Sfinților Părinți pe care o lăsase monahilor pe care i-a îndrumat Sfântul Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului, cel care a întemeiat Schitul Pocrov în apropierea căruia se afla Sihăstria de maici de la Gura Carpănului. Preocuparea pentru cunoașterea operei Sfinților Părinți o găsise Cuvioasa Nazaria și în Țara Românească, în preajma așezământului de la Poiana Mărului unde viețuise Starețul Vasile. Îndrumată de starețul Paisie, a plecat în 1779 la Durău unde a viețuit opt ani, sub îndrumarea ei adunându-se mai multe maici .
În preajma anului 1788 cuvioasa Nazaria a venit ca stareță la Varatic. La începutul anului următor încă păstra în suflet dorul după liniștea de la Durău, după cum aflăm dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o Sfântul Paisie de la Neamț la 24 aprilie 1789. Schitul Varatic, ridicat pe un teren al Mănăstirii Secu, a luat ființă din dorința starețului Paisie Velicikovschi ca cele câteva călugărițe, care viețuiau pustnicește în locurile dintre Mănăstirile Neamț și Secu, să „nu mai fie în calea părinților nici de cum parte femeiască, ca să lipsească tot presupusul de sminteală”. Vestea înființării unei mănăstiri de călugărițe a atras multe femei doritoare de viață sfântă, încât „au alergat acolo multe din cele ce avea pe inima lor arzând cu dorirea de acest lucru, fecioare, și alte femei cinstite și cucernice și lepădându-se de lume și de cele dintr-însa s-au îmbrăcat cu chipul cel îngeresc, cărora așezându-le preacuviosul și rânduială de viață și de petrecere”. Au venit la mănăstire maicile din osârdia și dragostea lor către Dumnezeu și către părintele lor cel duhovnicesc. Sfântul Paisie a rânduit ca hram pentru biserica schitului „prăznuirea Adormirii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Mariei, iar stareță povățuitoare pe schimonahia Nazaria, care se pustnicea în Muntele Ceahlău la liniștire”.
Lăsând viața de liniște de la poalele Ceahlăului, schimonahia Nazaria a venit la Varatic pentru a stăreți obștea de curând formată. A trebuit să facă față greutății începutului, fiind cuprinsă de „oarecare neîmpăcare sufletului (…) și neliniștire și tulburarea din pricina a oarecăror neorânduieli și turburări ce se întâmplă între oarecare dintre maici”. Sfântul Paisie s-a îngrijit de îndrumarea duhovnicească a maicilor, stabilind cu binecuvântarea mitropolitului rânduiala viețuirii în mănăstire după tipicul pe care-l așezase la Mănăstirile Neamț și Secu, având încredințarea că așezarea ca stareță a schimonahiei Nazaria pentru nou formata obște monahală este după voia lui Dumnezeu, „vestire oarecare am avut cum că după Dumnezeu și dumnezeiesc este lucrul acesta” .
În anii care au urmat s-a înmulțit numărul celor care au intrat în obștea de la Varatic, crescând totodată și provocările pentru a asigura veniturile necesare. Mitropolitul Veniamin Costache, pentru a răspunde acestor provocări economice, dar și pentru o mai bună orânduire a vieții duhovnicești, unește schiturile sărace cu mănăstirile mai mari, sub aceeași conducere administrativă și duhovnicească. El propune domnului să aprobe mutarea călugărilor de la Mănăstirea Agapia în alte mănăstiri, iar în locul lor să aducă maicile de la Socola, unde dorea să facă o școală pentru fiii de preot, așezând Mănăstirile Agapia și Varatic sub o singură conducere, a stareței Nazaria . Domnul a reglementat funcționarea unui atelier de veșminte bisericești: „Maicile călugărițe ce vor fi petrecătoare la Agapia și Varatic, să fie cu silință a lucra lucruri de mână, adică cusuturi și hramuri, kilimuri și cusuturi de veșminte archierești, și alte iscusite lucruri, care acele sunt pentru cinste și folosul lor și pentru podoaba patriei.” Pentru a sprijini material cele două mănăstiri, Alexandru Vodă Moruz hotărăște ca mănăstirea să primească o serie de scutiri.
După ce a văzut că situația materială a mănăstirii se afla într-o bună rânduială, stareța Nazaria s-a preocupat de ridicarea unei noi biserici de zid, în locul celei de lemn de până atunci, care a fost construită în perioada stăreției sale, fiind sfințită în 1812. La 25 iunie 1808, Divanul Moldovei a întărit stăpânirea de veci a Mănăstirii Varatec pe locul pe care i-l dăduse soborul Mănăstirii Neamțului în frunte cu starețul Paisie. La momentul întăririi de către divan, se începuse zidirea bisericii. Lucrul s-a făcut cu binecuvântarea Mitropolitului Veniamin care a întărit prin semnătura sa scrisoarea maicii starețe Nazaria prin care solicita eliberarea de documente care să ateste proprietatea.
Maica Nazaria este menționată ca prima stareță la Mănăstirea Războieni, unde a trimis maici la solicitarea Mitropolitului Veniamin Costache care a reorganizat viața monahală de acolo transformând-o în mănăstire de călugărițe .

Peste tot pe unde a fost, schimonahia Nazaria a avut ca preocupare centrală aprofundarea credinței prin cercetarea scrierilor Sfinților Părinți. În timpul stăreției maicii Nazaria, Varaticul a avut călăuză pe pustnicul Iosif care a fost preocupat de rugăciunea minții. Cu binecuvântarea duhovnicului Iosif, stareța Nazaria a copiat în anul 1811 scrierea Despre rugăciune a patriarhului Calist, manuscrisul mănăstirii Varatic cuprinzând Raiul patriarhului Calist, numerotat ca o scriere independentă, spre deosebire de textul din Filocalia greacă ce este numerotat ca o parte integrantă a scrierii în 14 capete Despre rugăciune .

Stareța Nazaria a dorit ca pentru folosul obștii să fie copiate pentru mănăstire scrieri ale sfinților părinți, cum este și Hronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului, manuscrisul nr. 2707 din Biblioteca Mănăstirii Varatic, pe care maica Migdonia îl copia la 1805 „în zilele povățuitoarei noastre Cuvioasei Stareții Schimonahia Nazaria, cu blagoslovenia Sfinției Sale și cu blagoslovenia povățuitorului nostru Schimonahul Iosif pusştniculţ”. Copista a ținut să precizeze printr-o altă însemnare că lucrarea a fost „scrisă de ascultare și cu toată cheltuiala mănăstirii”, dând mărturie despre preocuparea ce exista în obște pentru cunoașterea și trăirea învățăturilor sfinților.

Școala din mănăstire înființată în 1803 a atras „să învețe carte și bună rânduială” nu doar pe maicile din obște, ci și tinere din diferite familii din Moldova. Stareța Nazaria a trebuit să explice la 17 octombrie 1811 dicasteriei exarhicești a Moldovlahiei că cele treisprezece surori tinere ce se aflau la studii în mănăstire urmau să se întoarcă în familie, nefiind primite cu scopul să se călugărească, ci doar „să învețe carte și viață bună”. Pentru cele care-și doreau călugăria urma să fie cerută binecuvântarea autorității bisericești, așa cum prevedeau așezămintele mănăstirii de la începuturile ei.

Schimonahia Nazaria a pus mai presus de orice ascultarea cea mântuitoare, jertfindu-și liniștea pentru a sluji obștea. A ascultat povața Sfântului Paisie Velicikovschi ca să primească această ascultare a îndrumării vieții de obște.

Din relatările celor care au scris despre viața ei se poate realiza, cu accente de pateric, un profil despre viața duhovnicească a maicii Nazaria. Avea roadele rugăciunii cu mintea, trăia în post și în rugăciune, cu multe privegheri și osteneli, vindeca pe cei bolnavi cu rugăciunile ei, iubea liniștea și tăcerea, la chilia ei mergeau maicile „și le mângâia și le întărea”, iar dacă vreuna se afla în neorânduială atunci când îi vedea chipul „se punea la buna rânduială și-și căuta de mântuirea sufletului”, umbla cu haine simple, iubind smerenia și dragostea, nu căuta la fața oamenilor iubind în mod egal pe toate maicile pe care le învăța ca pe niște fiice sufletești, oricui spunea adevărul, în suferință fiind niciodată nu se văita, ci răbda cu bucurie, Psaltirea nicicând nu a lepădat-o din mână, Sfânta Scriptură o știa pe de rost, toată înțelepciunea a avut-o până ce a adormit.

În jurul ei s-a strâns o obște numeroasă, ceea ce arată prețuirea de care s-a bucurat în calitatea ei de povățuitoare duhovnicească .
Evlavia față de stareța Nazaria s-a manifestat încă din timpul vieții ei de maicile care s-au adunat în obștile conduse de ea, recunoscând-o drept povățuitoare.

Un pateric din 1888 o consemnează între sfinți cu numele „Maica Nazaria de la muntele Pionul (în jurul anului 1760)”, fără a putea da alte detalii pentru că „prea puține știri am găsit”. Alături de ea, acel Pateric mai menționează alte două cuvioase din zona Neamțului: maica Teodora de la Sihla și maica Maura de la muntele Pionul. Încă din 1945, profesorul Liviu Stan de la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu le amintea, alături de numele altor cuvioși: maica Teofana, fiica lui Ioan Basarab Voievod (1310 – 1332), Irinarh Roset, de la Horaița-Neamț și de la Tabor (sec. XIX), Nifon de la Prodromul Atosului (sec. XIX), „ca să se știe și numele altor cuvioși cu viață sfântă dintre români (…) ca nu cumva, cu trecerea vremii, să fie cu totul dați uitării”.

Una din urmașele sale în stăreție, care a și purtat același nume de călugărie și a condus obștea Varaticului între anii 1973-1995, stavrofora Nazaria Niță i-a dedicat mai multe texte prin care a consemnat reperele biografice, concluzionând că „nimic nu a putut să o consemneze în atâtea documente pe Cuvioasa Nazaria ca stareță a mănăstirilor unite Varatic-Agapia decât meritele sale: tact, bună chibzuință, o experiență de conducătoare duhovnicească și gospodărească; o trăitoare a duhului Evangheliei; o preaiscusită pedagogă; câștigătoare de merite pentru viață aleasă; organizatoare a „muncii culturale teologico-filocalice”; întemeietoare de așezământ monahal de călugărițe, cu bună rânduială, cunoscut și recunoscut nu numai de „fețele bisericești ci și de cele civile-laice” adevărată personalitate a monahismului ortodox românesc”.
Împovărată de ani, Stareța Nazaria a trecut la cele veșnice în ziua de 18 decembrie 1814. Acest fapt a fost consemnat ca un reper important pe coperta I interioară a unui miscelaneu religios cu povățuiri pentru viața monahului: „1814, dechemvrie 18, vineri după vicernie s-au mutat din viiață maica Nazaria, starița sfintei Mănăstiri Varaticu.” A fost înmormântată în pronaosul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitoria sa, în partea din stânga care sprijină balconul cafas.

Evlavia maicilor la mormântul stareței Nazaria s-a manifestat mai ales după descoperirea lui în ianuarie 1973 când, cu prilejul schimbării pardoselii din biserica „Adormirea Maicii Domnului”, în pronaosul bisericii a fost găsit un mormânt zidit cu cărămidă, în care s-au descoperit oseminte și două cărămizi ale celor înmormântate acolo: Nazaria 1814 decembrie 18 și Magdalena stareța schimoşnahiaţ starița 1822 octombrie 20. La acest eveniment a participat un număr restrâns de maici și unul din duhovnicii mănăstirii. După ce s-au săvârșit rânduielile liturgice la astfel de momente, mormântul a fost pecetluit din nou .

În 1994, atunci când a editat lucrarea dedicată ctitorilor Mănăstirii Varatic, stavrofora Nazaria Niță a făcut mai multe considerații despre sfințenia stareței Nazaria și a alcătuit o scurtă rugăciune către ea:

Bucură-te mult nevoitoare Cuvioasa Maica noastră Sfântă Nazaria, cu darul pe care l-ai dobândit de la Dumnezeu, nu ne lăsa pe noi, ci roagă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin Sfânta Sa Maică Pururea Fecioara Maria să fim izbăvite de tot răul, nevoia și necazul și să avem vreme de pocăință, pace și mare milă”.

Patericul românesc consemnează despre cuvioasa Nazaria că „era aşa de blândă, smerită şi înţeleaptă, încât o iubeau toate ca pe o adevărată mamă duhovnicească. În anul 1788, după întemeierea Mănăstirii Varatic, Cuviosul Iosif Pustnicul a adus pe schimonahia Nazaria de la Durău şi a pus-o stareţă în Varatic. Astfel, smerita mireasă a lui Hristos, părăsind liniştea, se face începătoare unei obşti noi, devenind prima stareţă a Mănăstirii Varatic. Şi a condus cu multă înţelepciune duhovnicească soborul mănăstirii, din anul 1788 până în anul 1814. La aceasta a fost ajutată nu puţin de Cuviosul Iosif, şi mai ales de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, protectoarea mănăstirii.”

Evlavia față de stareța Nazaria este prezentă și astăzi în Mănăstirea Varatic. În ziua de 9 iunie, la Mănăstirea Varatic, a avut loc Sinaxa cu monahiile și viețuitoarele așezământului monahal, întâlnire care a marcat aniversarea în 2025 a 240 de ani de la zidirea primului lăcaș de rugăciune al mănăstirii și a evocat personalitatea Schimonahiilor Nazaria și Olimpiada, primele starețe și întemeietoare ale Mănăstirii Varatic, propuse spre canonizare în anul 2026.