Republica impostorilor: Cum fabricile de diplome au construit statul eșuat în care trăim

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Când un prorector de universitate ajunge să fie condamnat pentru că taxa promovarea examenelor în natură – mai exact, în porci trimiși cu autocarul prin țară – nu te afli în fața unei simple fapte de corupție, ci a sacramentului unei religii naționale: impostura. Când o familie întreagă absolvă facultatea fără să fi călcat vreodată pe la cursuri, nu e doar o fraudă, ci o metastază. Scandalurile „Spiru Haret” sau cele de la academiile unde se fabrică doctorate pe bandă rulantă nu sunt accidente de parcurs. Sunt pilonii de rezistență ai unui stat paralel, construit pe ruinele meritocrației, un stat în care hârtia contează mai mult decât omul, iar aparența a învins definitiv competența.

DE LA „UNIVERSITATEA” DIN PORBAGAJ LA DOCTORATUL CU EROLEȚI: ANATOMIA UNEI MEGA-ÎNȘELĂCIUNI NAȚIONALE

Să nu ne amăgim. Fabricile de diplome nu au fost simple afaceri private. Au fost, și încă sunt, un proiect strategic de demolare a competenței, un parteneriat public-privat între o clasă politică rapace și o pseudo-elită academică dispusă să vândă orice pentru un pumn de arginți. De la parlamentari analfabeți funcțional care au ajuns să scrie legile justiției cu diplome luate la 50 de ani, la primari de comună care nu leagă două fraze, dar au master în „securitate și bună guvernare”, cu toții au trecut prin acest purgatoriu al mediocrității pentru a obține botezul imposturii.

Aceste „universități” au funcționat ca niște imense spălătorii de CV-uri. Nu ofereau educație, ci o tranzacție simplă: contra unei taxe (și a unei obediențe absolute față de sistem), primeai o diplomă care îți deschidea ușa către o funcție publică, un salariu călduț și, mai ales, statutul social la care nu ai fi avut niciodată acces prin muncă cinstită.

Iar dacă pentru plebe existau fabricile de licențe, pentru aristocrația sistemului s-au creat linii de producție de lux: școlile doctorale. Aici, mecanismul era mai rafinat, dar la fel de putred. Plagiatul a devenit politică de stat. S-a creat o castă de „doctori” în uniforme, în politică, în servicii secrete, toți legați între ei printr-un pact al tăcerii. Un verdict de plagiat, chiar și unul oficial, ca în cazul șefilor din Poliție, nu mai sperie pe nimeni. A devenit, paradoxal, o medalie, o dovadă că faci parte din clubul select al celor de neatins.

EFECTUL DIPLOMEI FALSE: DE CE AVEM DRUMURI PROASTE, SPITALE BOLNAVE ȘI FUNCȚIONARI AROGANȚI

Și ce ne pasă nouă, cetățenilor de rând, de aceste jocuri de culise? Ne pasă, pentru că trăim zilnic în capodopera construită de acești impostori. Fiecare groapă din asfalt, fiecare oră pierdută la un ghișeu, fiecare infecție intraspitalicească poartă semnătura invizibilă a unei diplome false.

Mecanismul este diabolic de simplu. Diploma obținută prin fraudă îl instalează pe incompetent într-o funcție de conducere. Odată ajuns acolo, incompetentul va lua decizii proaste. Va semna contracte pe care nu le înțelege, va angaja oameni pe aceleași criterii clientelare, va distruge orice inițiativă venită de la subalternii competenți, pe care îi percepe ca pe o amenințare. El este arhitectul dezastrului nostru cotidian.

El este șeful de la drumuri care aprobă un proiect prost executat, directorul de spital care nu știe să facă o achiziție corectă, funcționarul de la ghișeu care te umilește pentru că propria lui frustrare și incompetență se transformă în aroganță. Analfabetismul funcțional, boala celui care citește, dar nu înțelege, a devenit politica de personal a statului român. Iar noi suntem victimele.

STATUL COMPLICE ȘI SOCIETATEA ANESTEZIATĂ: CINE MAI STRIGĂ „ÎMPĂRATUL E GOL”?

Toată această inginerie a decăderii nu ar fi fost posibilă fără un complice major: statul însuși. Prin ministerele sale, prin agențiile de acreditare care s-au făcut că nu văd, prin justiția care a lăsat dosarele să se prăfuiască până la prescripție, statul a girat și a protejat frauda.

Mai mult, a acționat cu o ferocitate de neimaginat împotriva celor care au îndrăznit să arate că împăratul e gol. Jurnaliștii de investigație au fost hărțuiți, liderii de sindicat au fost vânați, iar vocile critice din interiorul sistemelor au fost marginalizate. Sistemul și-a apărat impostorii cu o determinare pe care nu a arătat-o niciodată în apărarea cetățenilor săi.

Tragedia cea mai mare este însă că, încetul cu încetul, ne-am obișnuit. Am ajuns să acceptăm impostura ca pe o fatalitate. Ne indignăm o zi, două, apoi ne vedem de ale noastre, într-o resemnare care a devenit a doua noastră natură. Am ajuns o societate anesteziată, care nu mai simte durerea propriei decăderi.

Întrebarea nu mai este dacă acest sistem putred se va prăbuși, ci ce va mai rămâne din România după el. Și, mai ales, cine mai are curajul să strige că împăratul nu doar că e gol, dar poartă și o diplomă falsă?

Vitalie Josanu