România în viteza a doua. Sau în relanti? Sau în marșarier?

În această săptămână a fost resuscitată o idee aparținând fostului cancelar Angela Merkel, care plasa România împreună cu alte state în camera servitorilor. Era așa-numita primire și integrare în UE cu mai multe viteze. Fostele state din Europa Centrală și de Est fiind condamnate la viteza a doua. Acest scenariu este din nou repus pe tapet. Tot de către Germania.

Ce însemna și ce înseamnă „Europa cu mai multe viteze”? În mod explicit, era un plan conform căruia statele care urmau să devină membre ale Uniunii Europene erau condamnate, cel puțin în faza inițială, să se deplaseze spre progres ceva mai lent decât statele din nucleul dur, care alcătuiau epicentrul acestei organizații înainte de căderea zidului comunismului. Explicația oferită de fostul cancelar Angela Merkel era că aceste state, între care și România, urmau să aibă o serie întreagă de dificultăți pentru a dobândi acquis-ul comunitar, pentru a dobândi cerințele și exigențele UE și că integrarea lor și intrarea lor în circuitul european nu se putea realiza instantaneu, ci doar pe etape. O vreme, conform explicațiilor furnizate, aceste state urmau să alerge pe o pistă diferită, gravitând practic în jurul nucleului dur al UE. Dar care era și care este realitatea?

Realitatea nici măcar nu mai trebuie demonstrată. Ea s-a văzut. Odată cu lărgirea Uniunii Europene, care în prezent numără 27 de state, biletul de intrare plătit de națiunile din Europa Centrală și de Est, cele care până la căderea zidului Berlinului s-au aflat pe orbita URSS, a fost, după caz și în funcție de potențialul acestora, mai mult sau mai puțin costisitor, beneficiile fiind încasate de cele câteva state din nucleul dur sub forma accesului ieftin, uneori chiar gratuit, la infrastructura statelor care deveneau astfel captive înainte de a funcționa ca membri cu drepturi depline și, evident, accesul aproape nelimitat la resursele acestora. Este exact ceea ce s-a și întâmplat în cazul României. Pentru că, iată, la capătul acestui proces, societatea încearcă să se apere, simțind că este expusă unui pericol real, iar soluția identificată este promovarea valorilor naționale, a patriotismului și, în plan politic, a suveranismului.

Nu de puține ori, în analizele pe care mi le-am asumat, atât eu, cât și mulți alți colegi din presă am vorbit despre pericolul creării în Europa – de data asta pe cale pașnică și nu prin război – a unui nou Reich plasat sub controlul Germaniei. Pentru că, în ciuda parteneriatului proclamat între Germania și Franța, Europa funcționa în realitate cu un singur motor economic real, cel al Germaniei. Înseamnă că, în interiorul nucleului dur, un stat preluase practic hegemonia noii Europe. Tocmai simțind acest pericol, care a persistat, Marea Britanie a părăsit, în urma unui referendum, Uniunea Europeană. În ceea ce ne privește, calculele s-au făcut și reiese că sumele primite de la Uniunea Europeană sub forma planurilor de coeziune, deși mai mari decât contribuția anuală a României, sunt net inferioare aportului pe care țara noastră l-a adus în materie de infrastructură și resurse. Ca să nu mai vorbim de forța de muncă.

Imediat după primirea în UE a celor mai multe dintre noile state, inclusiv România, a urmat o perioadă în care Germania a pus batista pe țambal și, după retragerea cancelarului Merkel, nu s-a mai vorbit nici în ruptul capului de așa-numita Europă în două viteze. Iată însă că acum conducerea statului german și-a dat arama pe față și anunță cât se poate de explicit intenția de a împărți oficial lucrurile într-o sufragerie și într-un salon al servitorilor. Din sufragerie urmează să facă parte, evident, Germania, Franța, Spania, Italia, Țările de Jos și, în mod excepțional, Polonia. România rămâne undeva în ceață, adică între statele din a doua viteză, numai bune de muls.

În raport cu acest plan cât se poate de explicit, de oficial, expus zilele trecute de conducătorii Germaniei, mă așteptam ca președintele, fie el și numit, al României, ca premierul, fie el și pe ducă, al acestei țări, să reacționeze, punând în mișcare toate resorturile aparatului diplomatic pentru a face opoziție acestui proces. Nu s-a întâmplat așa ceva. Iar ceea ce este uluitor este că nici opoziția, respectiv liderii partidului AUR, nu au avut până în acest moment nicio reacție. Ca să nu mai vorbesc de așa-zisul partid istoric, național liberal, care numai național nu mai este de mult.