Serviciile tac și fac?

Am dezvăluit că sunt interceptat. Din nou. Este o certitudine. Și am încercat să explic cât de cât convingător că nu sufăr de mania persecuției. Dar trebuie să-mi apăr intimitatea. Și, până la urmă, libertatea de a-mi exercita meseria de jurnalist. Protejându-mi sursele. Am avansat ipoteza că mă interceptează SRI. Sau servicul secret al Armatei. Niciuna dintre cele două instituții nu a răspuns. Oare de ce?

Să admitem că tăcerea este cauzată de weekend. Dar azi nu mai e weekend. Dacă SRI tace și astăzi, înseamnă că este cu musca pe căciulă. Și nu-și poate permite să dea un răspuns public care, ulterior, să se dovedească a fi mincinos. Într-o democrație, principalul serviciu secret este dator să-i răspundă unui jurnalist dacă-l interceptează sau nu. Mai ales în ipoteza că dispune de vreun mandat semnat de un judecător. Și în ce calitate mă interceptează? Într-o ipotetică ipostază de spion? Sau de terorist? Sau pur și simplu pentru că am devenit un jurnalist incomod? Și poate că băieții cu ochi albaștri sunt interesați să-mi descopere sursele.

Exact același tip de raționament se potrivește ca o mănușă și serviciului secret al Armatei. Întâmplător sau nu, reprezentanți importanți ai ambelor instituții de forță au toate motivele să mă dușmănească pentru dezvăluirile pe care le-am făcut în ultima vreme. Dar situația devine mult mai încurcată dacă luăm în calcul și existența altor servicii. Care, după cum s-a dovedit de-a lungul timpului, trag și ele cu urechea. Cu, dar mai ales fără mandat de la vreun judecător. Cum ar fi de pildă STS. Serviciul de Telecomunicații Speciale. Instituția care numără voturile cum o taie capul. Singura instituție militarizată din Europa care numără voturi. O anomalie care dă peste cap întreaga definiție a statului de drept. Dar de interceptări se mai ocupă și serviciul secret al Ministerului de Interne, de curând reorganizat. Și să vezi drăcie! În România, interceptări poate să facă și este dotat în acest sens până și Serviciul de Pază și Protocol. Ca să nu mă mai refer la DNA. În prezent, DNA este dotat cu tehnică la vârf. Poate face oricând concurență SRI-ului în materie de interceptări.

Marea problemă în România e că, pe lângă fel de fel de „particulari” care se ocupă cu așa ceva, filaje și interceptări pot efectua o mulțime de servicii. E ca și când cauți acul în carul cu fân. Problema mea este aceea de a-mi avertiza pe această cale sursele, rugându-le să fie prudente. În ceea ce-i privește pe nenumărații mei prieteni, este interesant că cele mai multe reacții ale acestora au fost cât se poate de firești. Mi-au spus că nu se miră deloc. Că s-ar mira să fie altfel. Posibil. Dar totuși, dincolo de imixtiunea în viața personală a unui jurnalist, mai apare un element la care avem datoria să ne gândim. Este vorba de costuri. Costurile interceptărilor le suportă până la urmă cetățenii României. Dacă, din punctul de vedere al funcționării statului democratic, o bună parte dintre aceste interceptări se dovedesc a fi inutile și reprezintă cel mult tentative de a intimida persoane active în domeniul presei, al societății civile sau al politicii, atunci avem de-a face pur și simplu cu o gaură la buget generată de iresponsabilitatea unor indivizi.

Mai devreme sau mai trziu, așa cum s-a mai întâmplat și în alte ocazii, săpând în continuare, voi afla ce și cum. Și voi face public acest lucru. Și voi cere ca cei care au greșit să răspundă administrativ și financiar. Iar dacă este cazul, chiar penal. Într-o bună zi asemenea practici abuzive ar trebui să înceteze în România. Țara cu cele mai multe interceptări din lume pe cap de locuitor.