Stilurile de atașament și influența lor asupra relațiilor

De ce unii oameni se simt în siguranță în relații, chiar și atunci când apar conflicte, iar alții, trăiesc fiecare neînțelegere, ca pe o amenințare? De ce apropierea emoțională generează liniște și siguranță pentru unii, iar altora le trezește stări de neliniște? De ce un mesaj fără răspuns poate fi ignorat cu ușurință de de unii și trăit ca o respingere dureroasă, de alții?

Psihologia oferă o explicație clară pentru aceste diferențe: stilurile de atașament. Ele reprezintă modul în care am învățat, încă din copilărie, să ne raportăm la apropiere, siguranță, respingere și dependență emoțională. Departe de a fi simple concepte teoretice, stilurile de atașament se regăsesc zilnic, în felul în care iubim, în care cerem ajutor, în care reacționăm la conflict și în care ne retragem sau ne agățăm de ceilalți.

Atașamentul este o hartă emoțională, formată în primii doi ani de viața, care ne ghidează, în mod inconștient , alegerile și reacțiile ca adulți. Această hartă explica de ce unele relații par firești, iar altele extrem de obositoare, de ce unii oameni fug de intimitate, iar alții o caută cu disperare.

Cunoașterea stilurilor de atașament ne ajută să întelegem, cum putem construi relații mai sănătoase. Pentru că, deși atașamentul se formează în primii doi ani de viață, el nu este fix. Se poate modifica, corecta și vindeca, prin relații sigure și prin conștientizare.

Atunci când atașamentul funcționează sănătos, apropierea de persoanele dragi ne oferă confort și liniște, iar distanța temporară nu ne sperie. Când atașamentul e nesigur, apar tipare repetitive disfuncționale: ne agățăm de relație, ca să nu pierdem conexiunea, ne retragem, ca să nu fim răniți, ori oscilăm între cele două comportamente. Iar aceste tipare, repetate ani la rând, ajung să determine calitatea relațiilor noastre, fie că vorbim despre relațiile de cuplu, despre relații profesionale, sau de prietenie.

Ce este atașamentul?

Teoria atașamentului explică modul în care oamenii formează legături emoționale și cum aceste legături, influențează relațiile, de-a lungul vieții. Teoria a fost formulată de psihiatrul și psihanalistul britanic John Bowlby, în anii 1950–1960, pornind de la observația că, nevoia de apropiere și siguranță este una fundamentală, nu doar un rezultat al educației sau al recompensei. Bowlby a susținut că relația timpurie dintre copil și persoana care îl îngrijește, creează un „model intern de lucru” despre sine și despre ceilalți, care ghidează, ulterior, felul în care individul iubește, are încredere și face față separării. Contribuțiile sale au fost dezvoltate și validate experimental de psiholoaga Mary Ainsworth, care a identificat primele tipare de atașament, prin celebra procedură „Situația străină”.

Atașamentul se formează în copilărie, în primii doi ani de viață, în funcție de relația cu figurile de atașament(părinți, bunici, alte figuri stabile). Nu e nevoie de părinți perfecți pentru ca bebelușul șă își formeze un atașament sigur, ci de părinți ”suficient de buni”, care oferă copilului răspunsuri coerente la nevoile lui (consolare, protecție, disponibilitate).

Când răspunsurile părinților sunt imprevizibile, ambivalente (atenție/ignorare), copilul  învăța că trebuie să se manifeste „mai intens”, ca să fie văzut. Când părinții adoptă un comportament de respingere constant („nu plânge”, „nu te alinta”, „te descurci”), copilul învăță să nu mai ceară. Iar când mediul e haotic sau înfricoșător, apare o strategie mai complexă: dorință de apropiere amestecată cu teamă.

Câte stiluri de atașament există?

Cele mai frecvent menționate stiluri de atașament sunt: securizant, anxios (preocupat), evitant (distant), și dezorganizat.

1) Atașamentul securizant: apropiere fără panică, autonomie fără fugă

Adultul cu un stil de atașament securizant are un „teren” interior relativ stabil. Nu înseamnă că nu suferă, că nu e gelos sau că nu se teme niciodată. Înseamnă că, în general: tolerează distanța temporară față de partener, fără să simtă anxietate, cere și oferă sprijin, își manifestă deschis iubirea și vulnerabilitatea față de cealaltă persoană, fără să simtă că se pierde pe sine, comunica cu partenerul în mod autentic și direct.

Persoanele cu un stil de atașament sigur au abilitatea de a se apropia emoțional fără frică, și de a fi singuri, fără a se simți abandonați.

2) Atașamentul anxios-preocupat: „Spune-mi că suntem bine” (și spune-mi din nou)

Atașamentul anxios se manifestă ca o sensibilitate crescută la semnalele de respingere. Pentru un adult anxios, distanța emoțională poate fi trăită ca pericol: „nu mai contez”, „o să plece”, „am făcut ceva rău”.

Cum se vede în viața de zi cu zi: nevoie frecventă de reasigurare („Ești supărat pe mine?”), gânduri repetitive și scenarii de abandon(„De ce a scris așa scurt?”), atenție excesivă la detalii, impulsul de a „repara” imediat (mesaje lungi, explicații, insistențe), intensitate emoțională crescută în conflicte. Paradoxul este dureros: anxiosul caută apropiere, ca să se liniștească, dar, uneori, exact această presiune, determină partenerul să se retragă. Așa se naște dinamica, pe care multe cupluri o recunosc: unul urmărește, celălalt fuge.

3) Atașamentul evitant: „Sunt bine singur” (deși nu e chiar așa)

Atașamentul evitant este adesea confundat cu „independența sănătoasă”. Diferența este că, independența sănătoasă  nu exclude afișarea vulnerabilitatății emoționale. Evitarea, în schimb, funcționează ca o armură: dacă emoția devine prea intensă, strategia este distanțarea.

Manifestări frecvente: disconfort față de discuții emoționale („nu-mi place să vorbesc despre asta”),

minimizarea problemelor („nu e mare lucru”), retragere din conflict (tăcere, plecat din cameră), evitarea comunicării autentice, senzația că apropierea înseamnă control sau pierderea libertății.

Comportamentul evitant conduce la o intimitate limitată in relații.

4) Atașamentul dezorganizat: „Te vreau aproape, dar mi-e teamă de apropiere”

Persoana își dorește conexiune, dar conexiunea activează frica.

Comportemente specifice: apropiere intensă urmată de retragere bruscă, „testarea” partenerului („Dacă mă iubești, dovedește!”), dificultate în a avea încredere, reacții disproporționate la conflict.

Atașamentul în cifre: ce arată studiile despre felul în care relaționăm ca adulți

Discuțiile despre stilurile de atașament au devenit tot mai frecvente în spațiul public. Termeni precum „anxios”, „evitant” sau „securizant” apar în articole, podcasturi și conversații de zi cu zi. Dincolo de popularizare, însă, atașamentul rămâne unul dintre cele mai bine cercetate concepte din psihologia relațiilor. De peste cincizeci de ani, psihologi din întreaga lume studiază cum se formează atașamentul, cât de stabil rămâne în timp și ce impact are, asupra sănătății emoționale.

Datele din aceste studii oferă un cadru solid, pentru a înțelege, de ce unele relații sunt mai stabile, de ce anumite conflicte se repetă și de ce unii oameni se simt mai vulnerabili emoțional decât alții.

Unul dintre primele studii, care a legat explicit atașamentul de relațiile romantice, a fost realizat de psihologii Cindy Hazan și Phillip Shaver, publicat în 1987 în ”Journal of Personality and Social Psychology”. În cercetarea lor, participanții au fost rugați să se identifice cu descrieri ale stilurilor de atașament. Rezultatele au arătat o distribuție relativ constantă: aproximativ 56% dintre respondenți s-au identificat cu un stil securizant, 25% cu un stil evitant, iar 19% cu un stil anxios sau ambivalent (Hazan & Shaver, 1987).

Deși studiul are peste trei decenii, el a fost replicat și confirmat de numeroase cercetări ulterioare, care au găsit proporții similare, în populația adultă occidentală. Important de subliniat este că, aceste procente nu sunt absolute. Ele variază în funcție de cultură, vârstă, context socio-economic și metoda de evaluare, dar arată constant că, o parte semnificativă a adulților au un atașament nesigur.

Atașamentul se schimbă sau rămâne stabil?

Una dintre cele mai frecvente întrebări este dacă stilul de atașament rămâne același toată viața. Răspunsul cercetării este nuanțat: există stabilitate, dar și posibilitate reală de schimbare.

Psihologul R. Chris Fraley a publicat în 2002 o meta-analiză amplă în ”Psychological Bulletin”, analizând studii longitudinale, care au urmărit atașamentul din copilărie, până la vârsta adultă. Concluzia sa a fost că, atașamentul are o stabilitate moderată, cu un coeficient de aproximativ r = 0,39, ceea ce indică faptul că, tiparele timpurii contează, dar nu sunt definitive (Fraley, 2002).

Rezultate similare au fost confirmate mai târziu de o meta-analiză, realizată de Matthias Pinquart și colaboratorii săi, publicată în ”Attachment & Human Development”, în 2013. Analizând peste 21.000 de relații de atașament, autorii au arătat că, experiențele relaționale semnificative din viața adultă pot modifica nivelul de siguranță al atașamentului, în special în contexte stabile și suportive (Pinquart, Feußner & Ahnert, 2013).

Pe scurt, trecutul influențează, dar nu condamnă.

Atașamentul și sănătatea mintală: ce spun datele

Legătura dintre atașament și sănătatea mintală este una dintre cele mai bine documentate din literatura de specialitate. O meta-analiză recentă, publicată în 2022 în ”Journal of Personality and Social Psychology” de către Zhang și colaboratorii săi, a sintetizat date din 224 de studii, cu un total de aproape 80.000 de participanți.

Rezultatele au arătat că: atașamentul anxios este puternic asociat cu niveluri mai ridicate de anxietate, depresie, ruminație și stres; atașamentul evitant este asociat cu dificultăți în reglarea emoțională, singurătate și niveluri mai scăzute de satisfacție în viață (Zhang et al., 2022).

Mai exact, corelația dintre atașamentul anxios și indicatorii negativi ai sănătății mintale, a fost moderată spre ridicată, în timp ce, atașamentul evitant a avut o asociere moderată, dar consistentă, cu problemele emoționale. Aceste rezultate sugerează că, modul în care ne raportăm la apropiere și sprijin emoțional, influențează direct sănătatea mentală.

Atașamentul și satisfacția în relațiile de cuplu

Relațiile romantice sunt poate cel mai vizibil teren, în care se manifestă stilurile de atașament. Numeroase studii arată că, persoanele cu atașament securizant raportează, în medie, niveluri mai ridicate de satisfacție relațională, comunicare mai eficientă și o capacitate mai bună de a repara conflictele.

O meta-analiză, publicată în 2019 de Oana S. Candel și Maria Nicoleta Turliuc în revista ”Personality and Individual Differences”, a analizat 132 de studii, cu peste 70.000 de participanți. Autorii au concluzionat că, atât atașamentul anxios, cât și cel evitant, sunt asociate semnificativ cu satisfacție mai scăzută în cuplu. Interesant este faptul că, stilul propriu de atașament are un impact mai mare asupra satisfacției personale, decât stilul partenerului (Candel & Turliuc, 2019).

Atașamentul dincolo de cuplu

Atașamentul nu influențează doar iubirea romantică. Studiile arată legături clare, între stilurile de atașament și modul în care adulții cer ajutor, răspund la feedback sau gestionează relațiile profesionale.

În volumul de referință ”Attachment in Adulthood”, publicat de Mario Mikulincer și Phillip Shaver în 2007, autorii sintetizează zeci de studii, care arată că, persoanele evitante tind să minimizeze nevoia de sprijin și să evite dependența interpersonală, în timp ce, persoanele anxioase, caută validare frecventă și resimt intens evaluările negative. Atașamentul securizant este asociat, în schimb, cu o cooperare mai bună, adaptabilitate și reziliență, în fața stresului profesional (Mikulincer & Shaver, 2007).

De ce contează aceste date pentru publicul larg?

Statistica nu este menită să ne eticheteze, ci să ne ajute să înțelegem tiparele. Faptul că atașamentul anxios este asociat mai frecvent cu suferința emoțională, nu înseamnă că persoanele anxioase „au o problemă”, ci că sistemul lor emoțional, reacționează mai intens la amenințări relaționale. La fel, evitarea nu indică lipsă de sentimente, ci o strategie de protecție.

Studiile ilustrează faptul că atașamentul este modificabil. Relațiile sigure, experiențele corective și intervențiile psihologice, pot crește nivelul de siguranță emoțională, chiar și la vârste adulte.

Statistic, studiile din psihologia relațiilor arată constant o asociere între atașamentul securizant și satisfacția relațională mai mare, precum și între anxietate/evitare și satisfacție mai mică, comunicare mai dificilă și gestionare mai slabă a conflictului.

În concluzie, stilurile de atașament oferă posibilitatea de a înțelege felul în care construim apropierea și gestionăm emoțiile, în relațiile importante. Cunoașterea acestor tipare, deschide posibilitatea unor alegeri mai conștiente și a unei comunicări mai clare. Relațiile devin echilibrate atunci când, reacțiile sunt înțelese, nu judecate, iar siguranța emoțională se construiește treptat, prin experiențe corective și disponibilitate reciprocă. Atașamentul poate evolua, iar această evoluție reprezintă o resursă importantă, pentru bunăstarea emoțională a adultului.

Bibliografie:

Bowlby, J. (1969/1982). Attachment and Loss, Vol. 1: Attachment. Basic Books.

Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Lawrence Erlbaum.

Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511–524.

Bartholomew, K., & Horowitz, L. M. (1991). Attachment styles among young adults: A test of a four-category model. Journal of Personality and Social Psychology, 61(2), 226–244.

Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (2007). Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. Guilford Press.

Fraley, R. C., Waller, N. G., & Brennan, K. A. (2000). An item response theory analysis of self-report measures of adult attachment. Journal of Personality and Social Psychology, 78(2), 350–365.

Fraley, R. C. (2002). Attachment stability from infancy to adulthood: Meta-analysis and dynamic modeling. Psychological Bulletin, 128(3), 443–459.

Pinquart, M., Feußner, C., & Ahnert, L. (2013). Meta-analytic evidence for stability in attachment. Attachment & Human Development, 15(2), 189–218.

https://psihoterapieiasi.com/