Mă aflu la Băile Herculane. Într-una dintre foarte puținele baze de tratament care mai există. Din ceea ce, cu câteva decenii în urmă, era perla turismului balnear la nivel european. Acum e jale. Nenumărate clădiri monumentale, perle de arhitectură, se distrug sub ochii noștri. Iar numărul beneficiarilor, în loc să crească, scade alarmant. Ce e de făcut?
În această situație s-a ajuns nu numai la Băile Herculane, unde astăzi nu mai poate fi cum trebuie valorificată nici apa termală, nici sulful, nici aerul puternic ionizat — cum nu se mai întâmplă decât în câteva locuri în lume — ci, din păcate, în foarte multe localități din România. Totul este rezultatul lăcomiei unor indivizi certați cu legea, pe fondul unor privatizări haotice, care nici ele nu au fost operate în acest fel în mod întâmplător, ci tocmai pentru a favoriza forme sălbatice de capitalism, care, până la urmă, i-au condus la faliment până și pe rechini.
La Băile Felix și în nenumărate alte locuri din România, totul este blocat în urma unor procese care nu se mai sfârșesc, mai ales în condițiile lentorii cu care lucrează justiția la noi. Procese care consumă nervi, timp și sume de bani de care beneficiază avocații și notarii, și care, la nivel național, ajung la cifre astronomice. Dar, și mai grav, este că, la Băile Herculane — din toate celelalte locuri din țară care se confruntă cu situații asemănătoare, inclusiv în ceea ce privește terenurile agricole, pădurile, pășunile, zonele de extracție a minereurilor etc. — românii, pe ansamblu, au enorm de pierdut, împuținându-se locurile de muncă, iar cele existente neoferindu-le suficientă stabilitate. România bate pasul pe loc, iar investitorii ezită să se angajeze în proiecte cât de cât serioase, ca o consecință a nenumăratelor litigii juridice, care se transformă în veritabile războaie.
Din această situație de blocaj cvasi-generalizat se poate ieși doar dacă un legislativ hotărât și un executiv puternic înțeleg ce se întâmplă și decid să taie cu curaj nodul gordian. Ieșirea din blocaj presupune, pur și simplu, preluarea tuturor acestor active, indiferent dacă sunt sub formă de acțiuni sau nu, de către stat, în interesul statului, desigur, contra unei juste despăgubiri. Dar cine să ia despăgubirea? În condițiile în care litigiile juridice vor dura încă mult și bine, despăgubirea poate fi plasată într-un cont producător de dobândă, urmând să fie distribuită beneficiarilor la capătul infernalelor procese juridice. Până atunci, tot ceea ce constituie obiectul litigiilor și blocajului trebuie, de urgență, privatizat prin întocmirea unor caiete de sarcini corecte și prin atragerea de investitori români și străini. Când spun caiete de sarcini corecte, spun, de fapt, caiete de sarcini fără capcane, a căror respectare, în mod obligatoriu și sub sancțiuni cât se poate de severe, să poată fi urmărită pe parcursul timpului de funcționari necorupți ai statului. Pentru că, altfel, ne întoarcem în scurt timp în cercul vicios din care încercăm să ieșim.
Sunt conștient de faptul că nu avem, în acest moment, o instituție prezidențială — cel care a fost desemnat președinte uitând să desemneze un corp de consilieri capabili — că nu avem un CSAT, care a devenit o simplă carcasă, întrucât persoanele care trebuie să facă parte din această importantă instituție sunt doar demnitari provizorii. Sunt conștient că nu avem conduceri democratic alese ale partidelor politice, cu excepția UDMR și AUR, care însă este în opoziție. Sunt conștient că nu avem un program de guvernare și un guvern și că independența legislativului, a executivului și a justiției va fi pusă la grea încercare, ca de altfel și libertatea presei. Dar, cu toate astea, avem datoria să încercăm. Mă gândesc că, poate, unii dintre cei care se înșurubează în aceste zile la putere vor avea mintea necesară și coloana vertebrală indispensabilă pentru a lua taurul de coarne, pentru a tăia nodul gordian și pentru a lua de la început ceea ce a fost stricat.