Trauma de abandon și modalități de lucru în terapie

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Trauma de abandon reprezintă o experiență relațională profundă, asociată cu pierderea, absența sau indisponibilitatea unei persoane semnificative. Abandonul nu se referă exclusiv la părăsirea fizică a copilului. El include și situațiile în care figura de atașament este prezentă fizic, dar indisponibilă emoțional, imprevizibilă, respingătoare sau incapabilă să ofere protecție și reglare afectivă. Experiențele repetate de neglijare, respingere și lipsă de siguranță relațională influențează modul în care persoana își construiește reprezentările despre sine, despre ceilalți și despre relații. Literatura contemporană asupra traumei de atașament evidențiază asocierea acesteia cu dificultăți de reglare emoțională, probleme relaționale, neîncredere și reprezentări negative despre sine și ceilalți.

Cum se formează trauma de abandon?

În dezvoltarea copilului, relația cu figurile de atașament constituie unul dintre principalele contexte prin care se formează sentimentul de siguranță. Copilul învață treptat dacă nevoile sale emoționale vor fi observate, dacă solicitarea de ajutor va primi un răspuns și dacă persoanele importante rămân disponibile în momentele de vulnerabilitate.

Atunci când aceste experiențe sunt caracterizate de absențe repetate, separări dureroase, pierderea unei persoane importante, respingere sau inconsecvență emoțională, copilul poate dezvolta așteptarea persistentă că relațiile semnificative sunt instabile. În cazul traumelor de atașament severe, experiențele repetate de lipsă a protecției și îngrijirii se asociază cu perturbări ale dezvoltării emoționale, cognitive și relaționale.

Trauma de abandon nu apare doar în urma unui eveniment unic. Ea se poate constitui prin acumularea unor experiențe relaționale în care copilul simte că trebuie să lupte pentru afecțiune, să anticipeze dispoziția adultului sau să renunțe la propriile nevoi pentru a păstra relația. Cercetările asupra experiențelor adverse din copilărie indică asocieri între neglijarea emoțională și dezvoltarea unor scheme cognitive precum abandonul, privarea emoțională, neîncrederea și izolarea socială.

Manifestarea traumei de abandon la adult

La maturitate, trauma de abandon se manifestă printr-o sensibilitate accentuată la semnele de respingere sau distanțare. O întârziere a unui mesaj, o schimbare de ton, o perioadă de retragere a partenerului sau un conflict relațional pot fi interpretate drept indicii ale unei viitoare părăsiri. Reacția emoțională este disproporționată față de situația obiectivă, deoarece evenimentul prezent reactivează o experiență relațională mai veche.

Unele persoane reacționează prin căutarea intensă a reasigurării. Apar nevoia de confirmare a iubirii, teama de separare, verificarea comportamentului partenerului și dificultatea de a tolera perioadele de distanță emoțională. Alte persoane adoptă strategii aparent opuse, precum evitarea intimității, retragerea emoțională sau refuzul dependenței afective. În ambele situații, comportamentul are adesea rolul de a proteja persoana împotriva anticipării pierderii.

Trauma relațională influențează și imaginea de sine. Persoana poate ajunge la concluzia că este insuficient de valoroasă, greu de iubit sau responsabilă pentru plecarea celorlalți. Astfel de reprezentări se pot transforma în scheme cognitive stabile, care influențează interpretarea relațiilor ulterioare. O meta-analiză asupra experiențelor adverse din copilărie și schemelor cognitive dezadaptative a identificat asocieri semnificative între adversitatea timpurie și dezvoltarea acestor tipare cognitive la vârsta adultă.

Obiectivele terapiei

Intervenția psihoterapeutică nu urmărește doar reducerea fricii de abandon, ci și înțelegerea mecanismelor prin care aceasta este menținută. Un prim obiectiv este construirea unui sentiment mai stabil de siguranță internă și relațională.

Relația terapeutică are un rol central. Pentru o persoană care a experimentat relații imprevizibile, terapeutul oferă un cadru coerent, predictibil și suficient de sigur. Respectarea limitelor, claritatea cadrului terapeutic, consecvența și gestionarea atentă a momentelor de separare devin componente importante ale procesului. Cercetările asupra terapiei centrate pe atașament subliniază importanța relației terapeutice ca bază de siguranță și a explorării modului în care experiențele de atașament sunt reactivate în terapie.

Un alt obiectiv este dezvoltarea capacității de reglare emoțională. Înaintea explorării aprofundate a unor experiențe traumatice, este important ca pacientul să dispună de strategii suficiente pentru gestionarea anxietății, rușinii, furiei și sentimentului de gol interior. Intervențiile orientate spre reglarea emoțiilor și reducerea hiperactivării fiziologice reprezintă componente importante ale lucrului cu trauma de atașament.

Lucrul terapeutic cu schema de abandon

Terapia schemelor oferă un cadru relevant pentru înțelegerea traumei de abandon. Schema de abandon presupune așteptarea că persoanele semnificative sunt instabile, imprevizibile sau incapabile să ofere sprijin pe termen lung. În terapie, identificarea acestei scheme presupune analiza situațiilor actuale care o activează, a gândurilor asociate și a reacțiilor emoționale și comportamentale care apar ulterior.

Un aspect important este diferențierea dintre trecut și prezent. Pacientul învață să observe momentul în care o experiență actuală este interpretată prin prisma unei relații timpurii. Terapeutul nu invalidează frica, ci contribuie la înțelegerea originii sale și la evaluarea mai realistă a situației actuale.

Intervențiile specifice terapiei schemelor includ tehnici cognitive, experiențiale și relaționale. Restructurarea cognitivă urmărește identificarea convingerilor precum „voi fi părăsit”, „nu sunt suficient de important” sau „trebuie să fac orice pentru ca celălalt să rămână”. Tehnicile experiențiale, inclusiv lucrul cu imaginația și rescrierea unor experiențe timpurii, urmăresc modificarea semnificației emoționale asociate acestor amintiri. Cercetările asupra schemelor cognitive susțin relația dintre experiențele adverse din copilărie și dezvoltarea schemelor dezadaptative la vârsta adultă.

Rolul relației terapeutice

Relația terapeutică devine uneori spațiul în care trauma de abandon este reactivată. Pacientul poate interpreta o schimbare de program, absența terapeutului, o limită sau apropierea finalului ședinței drept semnale de respingere. Aceste momente nu reprezintă doar dificultăți administrative, ci pot deveni oportunități clinice pentru înțelegerea tiparului relațional.

Este important ca terapeutul să evite atât distanțarea excesivă, cât și reasigurarea permanentă. O relație terapeutică bazată excesiv pe reasigurare poate consolida dependența, în timp ce o atitudine rece sau rigidă poate reactiva experiența de indisponibilitate emoțională. Echilibrul dintre empatie, limite și predictibilitate reprezintă o componentă esențială a tratamentului traumei relaționale.

În terapia schemelor este descris conceptul de „reparenting limitat”, prin care terapeutul oferă o experiență relațională corectivă, în limitele cadrului profesional și etic. Scopul nu este substituirea figurii parentale, ci oferirea unui context relațional în care nevoile emoționale fundamentale sunt recunoscute și validate.

Procesarea experiențelor traumatice

După stabilizarea emoțională și dezvoltarea unor resurse suficiente, terapia se poate orienta către procesarea experiențelor asociate abandonului. Această etapă necesită un ritm adaptat persoanei. Explorarea prematură și intensă a amintirilor traumatice poate genera o activare emoțională dificil de gestionat, în special în prezența disocierii sau a unor dificultăți importante de reglare.

Procesarea nu presupune doar rememorarea evenimentelor, ci și înțelegerea semnificației acestora. Terapeutul urmărește modul în care experiențele timpurii au contribuit la formarea convingerilor despre sine și despre relații. Tehnicile experiențiale, precum rescrierea imaginativă, sunt utilizate în anumite forme de psihoterapie pentru modificarea semnificației emoționale a experiențelor timpurii și pentru construirea unei reprezentări interne mai sigure.

Construirea unor relații adulte mai sigure

Un obiectiv important al terapiei este transferarea modificărilor obținute în cabinet către relațiile din viața cotidiană. Persoana învață să diferențieze între apropiere și dependență, între autonomie și izolare, precum și între un semnal real de respingere și o interpretare determinată de experiențele anterioare.

Vindecarea traumei de abandon nu presupune eliminarea completă a fricii de pierdere. O anumită vulnerabilitate relațională este firească, deoarece atașamentul implică investiție emoțională și posibilitatea pierderii. Scopul psihoterapiei este dezvoltarea unei poziții interne mai stabile, în care separarea sau dezamăgirea nu mai sunt echivalente cu lipsa valorii personale și nici cu imposibilitatea de a construi alte relații.

Trauma de abandon reprezintă o experiență complexă, ale cărei efecte se pot extinde asupra identității, reglării emoționale și relațiilor interpersonale. Intervenția psihoterapeutică necesită o abordare individualizată, centrată pe siguranță, relația terapeutică, reglarea emoțională, înțelegerea schemelor relaționale și procesarea experiențelor traumatice. Literatura recentă subliniază faptul că trauma de atașament nu reprezintă un diagnostic distinct, ci un concept clinic care poate sta la baza unor dificultăți psihologice diverse și care necesită adaptarea intervenției la particularitățile fiecărui pacient.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988). *A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development*. Routledge.

Farina, B., & Schimmenti, A. (2025). The psychopathological domains of attachment trauma: A proposal for a clinical conceptualization. *Clinical Neuropsychiatry, 22*(5), 351–373.

Pilkington, P. D., Bishop, A., & Younan, R. (2021). Adverse childhood experiences and early maladaptive schemas in adulthood: A systematic review and meta-analysis. *Clinical Psychology & Psychotherapy, 28*(3), 569–584.

Taylor, C. D. J., Bee, P., & Haddock, G. (2017). Does schema therapy change schemas and symptoms? A systematic review across mental health disorders. *Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice*.

Young, J. E., Klosko, J. S., & Weishaar, M. E. (2003). *Schema Therapy: A Practitioner’s Guide*. Guilford Press.

https://psihoterapieiasi.com/