Una dintre cele mai importante lectii din viața mea: m-am simțit o impostoare în propria mea realitate

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Există evenimente la care mergi cu gândul că vei inspira. Și există evenimente de la care pleci înțelegând că ai fost, de fapt, elevul. Așa am trăit eu ediția Atipic Beauty desfășurată la Iași, pe 30 iulie 2026.

Am fost onorată să mă număr printre personalitățile care au însoțit pe podium modelele cu dizabilități. Am acceptat invitația cu emoție și cu convingerea că voi vorbi despre diversitate, incluziune și egalitate de șanse – teme pe care le susțin de peste două decenii prin activitatea mea în managementul resurselor umane și consultanță de business.

Însă, pe măsură ce priveam oamenii din jurul meu și ascultam poveștile lor, am simțit un sentiment pe care cu greu îl pot descrie: m-am simțit o impostoare în propria mea realitate.

Nu pentru că nu mi-aș fi meritat locul pe scenă, ci pentru că adevăratele modele erau cei pe care îi însoțeam. Oameni care au trecut prin accidente devastatoare, prin suferințe greu de imaginat, prin luni sau ani de recuperare și prin nenumărate bariere sociale. Cu toate acestea, au ales să nu fie definiți de cea mai grea zi din viața lor.

Noi îi numim, uneori, „persoane vulnerabile”. Eu i-am văzut ca pe niște oameni extraordinar de puternici.

În discursul pe care l-am susținut am spus că atunci când mǎ uit peste un CV, pot identifica competențe, iar când privesc un om, descopǎ povestea pe care aesta o trǎiește. După această experiență, cred și mai mult în aceste cuvinte. Există povești pe care niciun CV nu le poate cuprinde. Există reziliență, disciplină, demnitate și caracter pe care nicio diplomă nu le poate certifica.

Ca profesionist în resurse umane, mi-am petrecut ani întregi evaluând competențe, potențial și performanță. Dar Atipic Beauty mi-a reamintit că cea mai valoroasă competență a unui om este capacitatea de a merge mai departe atunci când viața îi schimbă complet direcția.

De prea multe ori vorbim despre „incluziunea persoanelor cu dizabilități”, ca și cum am face un gest de generozitate. Cred că este momentul să schimbăm această perspectivă. Ei nu au nevoie de compasiunea noastră. Au nevoie de normalitate.

Nu ar trebui să mai discutăm despre „facilități” la locul de muncă, despre accesul în clădiri, despre transport adaptat sau despre posibilitatea de a participa la viața socială ca și cum acestea ar fi beneficii speciale. Acestea nu sunt favoruri. Sunt condiții firești ale unei societăți care își respectă cetățenii. Accesibilitatea nu este un privilegiu. Este infrastructura demnității umane.

Din perspectiva unui consultant în management și resurse umane, cred că organizațiile trebuie să depășească etapa în care angajează persoane cu dizabilități pentru a bifa indicatori sau obligații. Întrebarea corectă este: ce pierde compania atunci când nu creează condiții normale pentru ca acești oameni să contribuie cu experiența, creativitatea și profesionalismul lor?

Diversitatea nu este un act de imagine, este o șansǎ de învǎțare pentru toți membrii echipei. Echipele diverse iau decizii mai bune, sunt mai inovatoare și mai apropiate de realitatea societății.
Atipic Beauty, proiectul inițiat de Magda Coman, demonstrează de ani buni că frumusețea autentică nu ține de aparențe, ci de curaj, demnitate și puterea de a inspira. Fiecare ediție aduce pe podium oameni care schimbă percepții și ne obligă să ne confruntăm propriile prejudecăți.

La finalul serii, am înțeles că, deși ajungem cu intenția de a încuraja și susține, cei care pleacă transformați suntem chiar noi. Fiecare poveste ne învață ceva despre curaj, demnitate și puterea de a merge mai departe.

Învățăm că limitele sunt, de multe ori, mai degrabă mentale decât fizice. Învățăm că succesul nu înseamnă absența obstacolelor, ci puterea de a le transforma în sens. Învățăm că demnitatea nu depinde de corpul pe care îl locuim, ci de felul în care alegem să trăim.

Le mulțumesc Magdei Coman și întregii echipe Atipic Beauty pentru această lecție. Și le mulțumesc tuturor modelelor pe care am avut onoarea să le însoțim. Nu pentru că mi-au arătat cum se poate trăi cu o dizabilitate, ci pentru că mi-au reamintit cum se trăiește cu adevărat.

Poate că acesta este momentul în care trebuie să încetăm să mai vorbim despre incluziune ca despre o excepție. Atunci când accesul, respectul și șansele egale vor deveni firești, nu vom mai avea nevoie de discursuri despre diferențe. Vom vorbi, pur și simplu, despre oameni. Iar aceea va fi, cu adevărat, cea mai frumoasă victorie a noastră ca societate.