Arta negocierii la Putin și la Trump și efectele perverse

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Este în afara oricărei îndoieli că atât Vladimir Putin, cât și Donald Trump sunt negociatori de marcă. Ambii au înțeles cu mult timp în urmă că, pentru atingerea unor obiective politice, este necesar să-ți surprinzi partenerul de dialog solicitând mult mai mult decât intenționezi să obții. La un asemenea tip de negocieri asistăm în prezent, când, pe de-o parte, reprezentanții celor două puteri tatonează terenul, iar, pe de altă parte, în mod direct sau prin intermediari, liderii de la Casa Albă și Kremlin lansează oferte și contraoferte de-a dreptul șocante. Buimăciți, liderii statelor lăsate de-o parte cad din capcană în capcană, alergând după fente.
Sunt mulți ani de când Donald Trump m-a surprins cu o carte care a avut un mare succes la nivel mondial, în care a descris arta negocierii pe care o practică. Sintetizată în ideea că, pentru a-ți atinge obiectivele, e obligatoriu să soliciți mult mai mult. „Joacă mare!” – așa suna sloganul acestuia. Cât îl privește pe Vladimir Putin, și acesta este recunoscut la nivel mondial ca un negociator inteligent, dur și eficient. S-a dovedit a fi un bun strateg politic, cu excepția deciziei greșite de a declanșa un război fulger, care s-a dovedit a nu fi deloc fulger în Ucraina și care a generat costuri exorbitante la capătul celor trei ani, total disproporționate față de rezultatul concretizat în ocuparea doar a 19% din teritoriul acestui stat. Nu a luat în calcul nici dârzenia cu care au luptat ucrainenii, nici tenacitatea lui Volodimir Zelenskiy și, cu atât mai puțin, puternica susținere internațională de care s-a bucurat Kievul.

Acum, există toate indiciile că, odată cu instalarea lui Donald Trump la Casa Albă, un înalt joc diplomatic se declanșează, fiecare dintre cele două părți încercând să obțină maximum din ceea ce se poate.

Negocierile declanșate prin câteva contacte telefonice, prin câteva întâlniri discrete desfășurate în terțe țări, prin intermediul celor două echipe de politicieni de vârf deplasate la Riyadh, care pregătesc terenul pentru un duel în doi, între Vladimir Putin și Donald Trump, au luat complet prin surprindere atât Uniunea Europeană, cât și partea ucraineană. Cei doi lideri de la Casa Albă și de la Kremlin au decis să procedeze astfel pentru că pur și simplu au refuzat orice efect de cacofonie, care ar fi rezultat cu ocazia unei dezbateri cu mai mulți participanți.

Liderii Uniunii Europene sunt șocați, pentru că nu se așteptau la așa ceva. Nu se așteptau să fie lăsați de-o parte în aceste prime faze premergătoare unui tratat de pace, în condițiile în care războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei se desfășoară în Europa și multe dintre efectele acestuia afectează în mod grav statele continentului. Și, nu-i așa, în definitiv, Europa este principalul aliat al Statelor Unite?

Liderul de la Kiev a fost luat prin surprindere pentru că se aștepta să fie prezent în toate momentele-cheie ale negocierilor de pace. A fost lăsat și el de-o parte, exact așa cum s-a întâmplat și cu liderii UE.

Din perspectiva Uniunii Europene, situația este agravată de doi factori: pierderea credibilității și autorității Ursulei von der Leyen, din diverse motive asupra cărora nu voi insista în prezenta analiză, motiv pentru care misiunea de a negocia cu Donald Trump a fost preluată de Emmanuel Macron, într-o combinație ciudată cu premierul Marii Britanii, stat care nu este membru UE.

Al doilea factor agravant e generat de pozițiile diferite adoptate de statele UE în funcție de pericolele pe care le anticipează în condițiile în care războiul va continua și se va extinde.

Din această perspectivă, trebuie luate în calcul două extreme în poziționarea statelor europene. Prima este poziția unor state care refuză sub orice formă escaladarea războiului, cea mai intransigentă dintre acestea fiind Ungaria, care amenință cu utilizarea dreptului de veto legat de orice decizie de acest fel pe care ar intenționa să o adopte Comisia Europeană. Cea de-a doua extremă are și ea un vârf de lance – România.

Cu o conducere pulverizată sub aspectul legitimității, liderii de la București, dovedind o inconștiență vecină cu prostia, se întrec în a ridica osanale uliilor europeni ai războiului, subminând parteneriatul strategic cu Statele Unite, construit cu atâta trudă și cu costuri atât de mari.

Ilie Bolojan, deși este doar președinte interimar, în principiu pentru doar 100 de zile, deși nu are în spate decât circa 100.000 de voturi, s-a grăbit să se deplaseze la Paris și să-l asigure pe Emmanuel Macron de loialitatea României față de UE și de decizia coaliției care conduce România de a se distanța de Statele Unite.

Sub aspect diplomatic, ceea ce a făcut Ilie Bolojan reprezintă o prostie monumentală. Sub aspect moral, reprezintă o sfidare a românilor, de vreme ce nici măcar parlamentul nu a fost consultat.

Prin urmare, atât Statele Unite, cât și Federația Rusă supralicitează pentru ca, în final, în urma negocierilor la vârf, fiecare parte să-și reducă pretențiile în mod rezonabil, astfel încât, atunci când ceilalți jucători vor fi invitați la masă, să le poată fi prezentat un proiect rezonabil și coerent de pace care, prin intervențiile Ucrainei și UE, să sufere doar mici ajustări.

În contrapartidă, și Uniunea Europeană se îmbățoșează, supralicitând, amenințând cu intervenția directă în război, cu furnizarea de cantități uriașe de armament performant către armata ucraineană – de unde oare atâta armament? – și cu investirea, în continuare, în acest război a nu mai puțin decât 300 de miliarde de euro.

Spre deosebire de supralicitările părții ruse și părții americane, supralicitările care vin din direcția Uniunii Europene sunt cu totul și cu totul nerealiste, așadar incredibile și imposibil de utilizat ca instrumente diplomatice.

Iar jocul României în tot acest context este de-a dreptul sinucigaș.