Avocatul Poporului, Renate Weber, concluzii dure în contextul pandemic din România și din lume: Pandemia înseamnă sfârșitul drepturilor omului

Renate Weber, Avocatul Poporului, face o analiză dură a situației drepturilor omului în urma pandemiei. Această este de părere că „pandemia actuală înseamnă sfârșitul drepturilor omului, așa cum le-am cunoscut în ultimii 75 de ani”. Weber remarcă ușurința cu care cetățenii au renunțat la unele drepturi, de teama pandemiei. „Nu prea văd cale de întoarcere la drepturile omului, așa cum le știam. Câtă vreme state democratice vor să impună, în ropotele de aplauze ale majorității, obligativitatea unui vaccin ca modalitate de combatere a unei pandemii despre care tot nu se știe mare lucru, cum nu se știe nici despre vaccin, este evident că drepturile colective vor avea întâietate asupra celor individuale”, scrie Avocatul Poprului, în analiza publicată pe cristoiublog.ro.

„După cel de-al Doilea Război Mondial, legislația internațională de protecție a drepturilor omului la nivelul ONU, dar mai ales la nivel european și al Americilor de Nord și de Sud, a fost elaborată având în centrul ei omul ca ființă individuală. Ştim cum toții că protecția drepturilor omului înseamnă a-l apăra pe individ în raport cu statul, cu mașinăria instituțională a acestuia, gata oricând să-l strivească. Dar adevărul e că, timp de decenii, la nivel filozofic și juridic, bătălia s-a dat între teoria protecției individului și teoria drepturilor colective care, în numele apărării comunităților, îl obligă pe individ să se supună regulilor acestora. Este teoria dominantă în Africa, unde și legislația e construită astfel, dar și în Asia, unde nu există o legislație continentală, dar e ceea ce vedem în practicile țărilor de acolo.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Cine sunt copiii lui Mircea Diaconu. Niciunul nu i-a călcat pe urme în actorie

Toate conferințele mondiale ale drepturilor omului, la care am participat sau pe care le-am urmărit după 1990, au dezbătut profund această temă, până de curând teoria occidentală a protecției individului având câștig de cauză. Mai ales în privința drepturilor civile și politice, adică a dreptului la viață, a dreptului de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane și degradante, a dreptului la libertatea de religie, de gândire, de exprimare, a dreptului la viață privată, la un proces corect și echitabil, a libertății de mișcare, a libertății de întrunire și de a manifesta etc. Evident, a fost o dispută cu semnificații politice profunde. Pe de o parte, pentru prezervarea integrității teritoriale a statelor, teoria drepturilor colective putând duce la punerea în aplicare a dreptului popoarelor la autodeterminare, diferența între o comunitate sau o minoritate și un popor fiind cel mai adesea interpretată politic. Pe de altă parte, pentru că orice sistem de dictatură sau sistem autoritar invocă primatul protecției colective pentru a domina și chiar supune individul, restrângând-i drepturile. Cum teoria și legislația de protecție a drepturilor omului au fost susținute mai ales de Occident, evident a fost o bătălie și cu ideologia țărilor comuniste, pentru care individul nu reprezenta nimic în raport cu sistemele comuniste, care pretindeau că pun drepturile și interesele comunităților (comuniste, evident) mai presus de om.

După căderea comunismului în Europa, părea că teoria drepturilor individuale a câștigat. Fostele state comuniste au îmbrățișat rapid ideea drepturilor individuale și au fost extrem de active în promovarea ei. E drept că, în ultimele decenii și mai ales în ultimii ani, au apărut noi drepturi, a căror dimensiune colectivă este evidentă. Protecția mediului, de exemplu, are în vedere comunitățile în ansamblu, mai nou chiar întreaga planetă, iar discuția despre dreptul generațiilor viitoare este categoric despre drepturi colective. Asemănător, deși sunt considerate, în continuare, drepturi individuale, au o dimensiune colectivă evidentă chestiunile care țin de protecția socială; dacă la nivelul Consiliului Europei ele au fost formulate, acum vreo două-trei decenii, mai degrabă ca niște deziderate decât ca drepturi, în Uniunea Europeană ele sunt amplu reglementate.

Dar, până acum, drepturile civile și politice rămăseseră drepturi individuale. Până acum. Pandemia ultimilor doi ani, de fapt metodele de combatere a acestei pandemii, au răsturnat complet acest raport. Şi asta s-a întâmplat mai ales în țările care anterior susținuseră drepturile individuale ale omului. Nimic surprinzător în felul în care țări asiatice au dispus interzicerea tuturor activităților, carantinarea persoanelor infectate, controlul total, cu ajutorul tehnologiei, al locurilor în care o persoană a fost într-o anumită perioadă de timp, mai nou obligativitatea vaccinării. Sunt țări în care controlul populației, în numele protecției colective, a funcționat mereu. Marea schimbare e a țărilor denumite generic occidentale sau democrații funcționale. Mă refer la întreaga Europă, la Statele Unite, la Canada, Australia, Noua Zeelandă. Pentru prima dată, după cel de-al Doilea Război Mondial, când drepturile civile și politice ale indivizilor au fost restrânse invocându-se protecția colectivităților de o manieră care afectează însăși esența drepturilor, aneantizându-le.

Controlul total pus în practică de guvernele considerate democratice schimbă pentru totdeauna soarta noastră și a drepturilor noastre. A început cu o cenzură feroce, manifestată în primul rând pe rețelele sociale, pentru că acolo ideile și informațiile se propagă cu mare viteză. Şi a fost simplu de realizat având în vedere malversațiunile uriașe politice și economice în care Mark Zuckerberg, rețelele lui și cei din spatele lor sunt amestecați de ani de zile. Ușor de realizat, de asemenea, cu presa tradițională sau online, având în vedere dependența ei de fonduri tot mai greu de primit. Orice îndoială în legătură cu felul în care a început pandemia, orice întrebare privind gestionarea ei, orice punct de vedere contrar celui oficial, acceptat la nivel planetar prin OMS şi la nivelul fiecărei țări prin vocile doar ale anumitor epidemiologi și preluate repede de guverne, au fost categoric interzise. Conturi de Facebook suspendate sau chiar eliminate, înregistrări șterse de pe internet, ostracizarea celor care au gândit diferit, chiar eliminarea lor socială și profesională. Cenzura s-a aplicat tuturor, medici, jurnaliști, activiști, politicieni sau oameni obișnuiți. Nu mă îndoiesc că guvernele însele au fost uluite de supușenia propriilor popoare, pe care le considerau libere, de felul în care s-au lăsat îngenuncheate și, mai ales, de felul în care oameni născuți și crescuți liberi s-au transformat în contestatari ai drepturilor celorlalți.

Şi tocmai asta e marea problemă, nu doar atitudinea guvernelor, care au invocat și invocă nevoia de a apăra sănătatea publică, ceea ce e de înțeles, între niște limite. Problema e a oamenilor născuți și crescuți în lumea drepturilor și libertăților individuale, pe care le-au considerat ceva firesc, dar la care au renunțat extrem de ușor în numele protecției colectivităților cărora doar ei le aparțin.

De aici mai departe nu prea văd cale de întoarcere la drepturile omului, așa cum le știam. Câtă vreme state democratice vor să impună, în ropotele de aplauze ale majorității, obligativitatea unui vaccin ca modalitate de combatere a unei pandemii despre care tot nu se știe mare lucru, cum nu se știe nici despre vaccin, este evident că drepturile colective vor avea întâietate asupra celor individuale.

Nu pot să nu remarc, cu tristețe, felul insidios în care s-a ajuns aici: felul în care OMS și statele lumii și-au propus să lupte cu pandemia, nu cu virusul. Pentru a combate virusul ar fi fost suficient un tratament adecvat. Din păcate, el nu e nici azi disponibil pentru toată lumea. Pentru a combate pandemia au fost utilizate restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, internări forțate, vaccinuri și, din nou, după un an restricții severe ale libertății de mișcare, închideri de țări și activități, carantine, izolări, rapeluri peste rapeluri de vaccin. Şi nu e sigur că s-a terminat. Au mai fost, în ultimii 75 de ani, și alte epidemii care au avut nevoie de abordări complexe, inclusiv de campanii de vaccinare, de exemplu contra poliomielitei, contra tuberculozei, contra rujeolei, dar niciodată până acum nu a fost folosită agresivitatea colectivă pentru impunerea lor. Când drepturile colective sunt astfel susținute și impunerea lor se face prin constrângere, directă sau indirectă, cele individuale deja au murit. Mi-aş dori să nu am dreptate. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să nu am dreptate”, scrie Renate Weber.