Ce înseamnă oaste? Ce fel de armată conducea Ștefan cel Mare și de ce era una dintre cele mai temute din Europa de Est

Ce înseamnă oaste, de unde termenul de „oastea mică„ și „oastea mare” și de ce unii istorici consideră că Ștefan cel Mare era în fruntea uneia dintre cele mai puternice armate din estul Europei? Află toate acestea în rândurile următoare.

Ce înseamnă oaste? Pe scurt, oaste este un termen cu rădăcini adânci în limbajul medieval românesc, desemnând corpul militar al unui domnitor, adesea format din persoane chemate „la oaste” în vreme de pericol. Ce este interesant este că originea cuvântului rămâne vagă în sursele actuale, dar pare a fi un arhaism comun în cronici și documente vechi, unde oastea apare ca instituție esențială a statului medieval românesc.

Ce înseamnă oaste?

Oastea este un termen umbrelă ce desemnează forța militară a unui stat, aceasta, mai ales în perioada lui Ștefan cel Mare, era formată din oastea mică și oastea mare. Etimologic, nu există o explicație unică detaliată în literatura accesibilă, însă termenul este folosit sistematic în contextul organizării militare și este definit în glosare de istorie ca un arhaism specific textelor medievale.

Existau două tipuri de oaste sub domnia lui Ștefan cel Mare, acest model fiind răspândit nu doar în Țara Moldovei, ci și în Țara Românească. Oastea mică era formată din „elita” regională de războinici și mercenari, un corp militar ce era permanent pregătit de luptă și acționa sub controlul direct al domnitorului.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457–1504), oastea moldovenească era organizată pe două niveluri complementare în funcție de necesitate. „Oastea mică” era compusă din circa 10 000–12 000 de soldați profesioniști, formați din boieri mari și mici, joldunari (mercenari, inclusiv germani din Ținutul Secuiesc, dar și secui, sârbi, mercenarii fiind contractați din toate regiunile Europei), corpuri de elită numite viteji ai micii boierimi, cunoscuți pentru onoarea și disciplina lor. Această forță era echipată corespunzător cu zale, coifuri, arme și arcuri de ultimă generație, antrenată să lupte pedestru sau călare, adesea folosită în acțiuni decisive și în alianțe strategice.

În schimb, „oastea cea mare” se constituia în situații când amenințarea era gravă. Era vorba despre zeci de mii de țărani liberi, răzeși, chemați la luptă – în bătălia de la Vaslui, unde s-au adunat aproximativ 40 000 de luptători moldoveni, printre care și tătari, unguri și anumite populații slave ce locuiau pe teritoriul Moldovei, la care s-au adăugat mercenari și aliați externi. Ștefan convoca astfel masa de populație capabilă să poarte arme, calul și sabia. Acești luptători erau mai puțin echipați, adesea având echipament provenit din surse independente sau moștenit din tată în fiu, cu toate acestea, ei erau obișnuiți cu armele datorită conflictelor dar și războaielor interne. Ei reprezentau masa de manevră indispensabilă tacticilor defensive și de hărțuire aplicate de voievod, mai ales în fața unor forțe numeric superioare. Cu toate acestea, este important de menționat că aceștia nu erau „simpli” țărani ce luptau cu furci sau topoare fără antrenament militar, ci, dimpotrivă, majoritatea dintre ei aveau o experiență militară minimă pentru a putea fi integrați în unitățile militare din acea vreme.

Cum arăta armata lui Ștefan cel Mare

Pe plan tactic, Ștefan a combinat eficient cele două tipuri de oștiri. În strategia sa de apărare, el a evitat asediile directe și a recurs la tacticile „pământului pârjolit”, ambuscade, atacuri de flanc și inteligență militară, folosind dimensiunea teritoriului și mobilitatea cavaleriei ușoare. Turnarea hărțuirii asupra inamicului înaintea bătăliei decisive era o constantă, împinsă până la demoralizarea adversarului.

Efectivele armatei moldovene în epocă erau impresionante: izvoarele externe variau între 40 000 și 60 000 de bărbați înarmați, un număr semnificativ pentru secolul al XV-lea în Europa de Est. Dintre aceștia, oastea mică era formată din cei mai bine pregătiți și disciplinați. După câteva surse, putem vedea că aceștia erau și echipați corespunzător după moda de armament din estul Europei. Unii istorici afirmă totuși că în regiunea Moldovei și a Țării Românești echipamentul militar era mai degrabă adaptat războiului de stepă sau călare și nu atât de mult bazat pe infanterie și echipament greu.

Când era necesar, domnitorul chema boierii în temeiul jurământului vasalic, care erau obligați să se prezinte cu steagurile și oștirea proprie; neprezentarea era considerată „hiclenie”, pedepsită sever prin confiscarea privilegiilor și moșiilor.

Răzeșii, deprinși cu arcul, călăria și cunoașterea terenului, erau folosiți atât ca pedestrași, cât și ca luptători călare în acțiuni de hărțuire și mobilitate rapidă, contribuind esențial la tactica de apărare și ambuscadă a voievodului.

Imaginea armatei din vremea lui Ștefan cel Mare este aceea a unei forțe flexibile și integrate, alcătuită din cavalerie grea și ușoară, infanterie formată în mare parte din răzeși, mercenari cu instruire occidentală și cetele boierilor chemați prin obligație vasalică.

Ce înseamnă oaste? Termenul „oaste” evocă un sistem militar complex, un sincretism între nobili, țărani și mercenari, mobilizat prin datoria feudal-vasalică și spirit civico-militar.