Concediul neefectuat nu se pierde automat după 18 luni. Ce a decis ÎCCJ și când poate primi angajatul bani pentru zilele rămase

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Înalta Curte de Casație și Justiție a clarificat prin Decizia nr. 40/2026 ce se întâmplă cu zilele de concediu de odihnă care nu au fost efectuate și au depășit perioada legală de report de 18 luni. Instanța supremă a stabilit că simpla trecere a celor 18 luni nu duce automat la pierderea dreptului, dacă angajatorul nu i-a oferit salariatului, în mod efectiv, posibilitatea de a-și lua concediul. În schimb, situația este diferită atunci când angajatul a putut să își ia zilele libere, dar a ales să nu o facă.

Concediul neefectuat nu se pierde automat

Concediul de odihnă trebuie, ca regulă, efectuat în natură, adică salariatul trebuie să beneficieze efectiv de zilele libere. Banii în locul concediului reprezintă o excepție și pot fi acordați, în condițiile legii, la încetarea raportului de muncă.

Codul muncii prevede că, atunci când concediul nu poate fi efectuat integral sau parțial într-un anumit an din motive justificate, angajatorul trebuie să acorde zilele restante într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediu.

Până acum, una dintre problemele importante era ce se întâmplă după expirarea acestei perioade. ÎCCJ a stabilit că termenul de 18 luni nu poate fi interpretat simplist, ca o limită după care toate zilele restante dispar indiferent de situație.

Instanța supremă face o diferență clară între două situații: angajatul care nu și-a putut lua concediul pentru că angajatorul nu i-a oferit în mod real această posibilitate și angajatul care a avut posibilitatea să plece în concediu, dar a ales să nu o facă.

În prima situație, dreptul poate continua să existe și după expirarea celor 18 luni. În cea de-a doua, angajatul nu poate pretinde automat plata zilelor pe care a ales să nu le efectueze.

„Pentru intervalul care depăşeşte termenul de report de 18 luni, dreptul de a obţine compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a exercita acest drept și, respectiv, nu există atunci când angajatul s-a abținut să își efectueze concediul anual plătit, deși i s-a oferit această posibilitate”, a transmis ÎCCJ.

Prin urmare, un angajator nu poate considera problema închisă doar spunând că au trecut 18 luni. Într-o eventuală dispută trebuie analizat dacă salariatului i-a fost oferită concret posibilitatea de a-și lua zilele libere.

Când poate fi compensat concediul în bani

Un aspect esențial este că decizia ÎCCJ nu transformă concediul de odihnă într-un drept care poate fi plătit oricând.

Cât timp contractul de muncă este în desfășurare, regula rămâne efectuarea concediului. Salariatul nu poate cere pur și simplu bani în locul zilelor libere doar pentru că acestea s-au acumulat.

Compensarea în bani intervine la încetarea contractului individual de muncă. În acel moment, dacă există zile de concediu neefectuate pentru care sunt îndeplinite condițiile legale, acestea pot deveni obiectul unei solicitări bănești.

Așadar, un angajat care încă lucrează pentru aceeași companie nu poate folosi decizia ÎCCJ pentru a cere plata imediată a tuturor zilelor restante. În schimb, la încetarea raportului de muncă, situația zilelor neefectuate trebuie analizată inclusiv prin prisma noilor clarificări date de Înalta Curte.

ÎCCJ a lămurit și problema prescripției, care este importantă pentru foștii angajați care vor să ceară bani pentru concediul neefectuat.

Instanța supremă a stabilit că termenul de prescripție de trei ani pentru cererile privind compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate până la încetarea raportului de muncă începe să curgă de la data încetării raportului de muncă sau de serviciu.

„Termenul de prescripţie de 3 ani (…) în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu (…) începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă”, mai arată decizia ÎCCJ.

Regula este importantă deoarece dreptul de a primi bani în locul concediului apare la încetarea raportului de muncă. În timpul contractului, salariatul are dreptul să solicite efectuarea concediului, nu să ceară transformarea lui în bani.

Prin urmare, pentru o persoană care pleacă dintr-o companie și consideră că are dreptul la compensarea zilelor de concediu neefectuate, reperul pentru termenul de trei ani este data încetării contractului.

Angajatorul trebuie să poată demonstra că a oferit concediul

Decizia ÎCCJ pune accent pe obligația angajatorului de a oferi în mod efectiv posibilitatea efectuării concediului.

Nu este suficient ca în acte să apară că salariatul avea dreptul la concediu. Trebuie analizat dacă acesta a avut, în realitate, posibilitatea să îl efectueze.

Acest aspect poate deveni important mai ales în situațiile în care există deficit de personal, perioade foarte aglomerate, programări succesive ale concediilor sau situații în care angajatul a cerut zile libere, dar nu le-a putut efectua din cauza necesităților de serviciu.

ÎCCJ a făcut însă clar și reversul situației. Dacă angajatorul a oferit efectiv posibilitatea efectuării concediului, iar salariatul a ales să nu îl ia, acesta nu poate acumula la nesfârșit zile libere și să solicite automat plata lor la plecarea din firmă.

„În situațiile în care culpa angajatorului este certă sau dacă acesta nu reușește să facă dovada culpei salariatului în neefectuarea concediului, soluția C.J.U.E. este în sensul supraviețuirii dreptului la concediu, indiferent de componenta sa nepatrimonială sau patrimonială și indiferent de perioada legală de referință sau report”, a menționat instanța.

Prin această interpretare, analiza nu se mai poate opri la simpla întrebare „au trecut sau nu cele 18 luni?”. Trebuie stabilit și cine este responsabil pentru faptul că zilele de concediu au rămas neefectuate.

Un angajat nu poate folosi decizia ÎCCJ ca pe o garanție că va primi bani pentru orice zi de concediu nefolosită.

Dacă angajatorul poate arăta că i-a oferit salariatului posibilitatea reală de a efectua concediul, iar acesta a refuzat sau s-a abținut în mod deliberat, situația este diferită.

ÎCCJ a preluat în analiza sa și principiile stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit acestei interpretări, dreptul la concediu poate fi pierdut atunci când angajatul s-a abținut în mod deliberat să îl efectueze, deși știa consecințele și avusese posibilitatea efectivă de a beneficia de zilele libere.

În schimb, atunci când angajatul nu a putut efectua concediul din cauza angajatorului, dreptul nu poate fi considerat pierdut doar pentru că a expirat perioada de report.

Cazul care a ajuns la Înalta Curte

Problema a ajuns la ÎCCJ într-un dosar în care un fost procuror a solicitat compensarea în bani a 146 de zile de concediu de odihnă neefectuate, acumulate pe parcursul mai multor ani.

În prima etapă, cererea a fost considerată prescrisă. Reclamantul a contestat soluția, iar problema a ajuns în fața Înaltei Curți.

Una dintre întrebările principale a fost dacă termenul de trei ani trebuie calculat de la momentul la care zilele de concediu au devenit restante sau de la încetarea raportului de muncă.

ÎCCJ a stabilit că, pentru cererile privind compensarea în bani, termenul începe să curgă de la încetarea raportului de muncă, deoarece doar atunci se naște posibilitatea efectivă de a solicita plata în bani.

Decizia are relevanță pentru salariații din România, dar și pentru anumite categorii de personal ale căror raporturi de serviciu se completează, în condițiile legii, cu regulile din legislația muncii.

Decizia ÎCCJ nu înseamnă că toate zilele de concediu acumulate în ultimii ani trebuie plătite automat la plecarea dintr-un loc de muncă.

Regula este mai precisă. Dacă angajatorul nu a oferit în mod efectiv posibilitatea ca salariatul să își efectueze concediul, dreptul poate supraviețui chiar și după expirarea perioadei de 18 luni, iar la încetarea raportului de muncă poate exista dreptul la compensarea în bani.

Dacă, dimpotrivă, salariatul a avut posibilitatea reală să își ia zilele libere și a ales să nu o facă, nu poate pretinde automat plata acestora doar pentru că au trecut lunile sau anii.

Pentru cei care pleacă dintr-un loc de muncă, un alt reper important este termenul de prescripție de trei ani. Acesta începe, potrivit ÎCCJ, de la data încetării raportului de muncă sau de serviciu.