Editorial prof. univ. dr. Adrian Severin: Unitatea și lupta rivalilor: America și Europa unită

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Relația dintre SUA și UE este astăzi subiect de controverse și îngrijorări. A spune că ea este complicată și complexă este prea puțin. Chiar și în discursul politic intern românesc s-au insinuat pe nesimțite două concepte care deși ar părea că se includ, în realitate se exclud: „pro-european” și „pro-occidental”. Cel dintâi nu este, așa cum ar fi normal, o specie a celui de al doilea, ci, în viziunea creatorilor și utilizatorilor lui, sugerează că așa zișii „pro-occidentali” amenință cu alinierea forțată a Europei colective la exigențele strategice ale celeilalte părți a Occidentului colectiv, respectiv Occidentul transatlantic, adică America ori, mai precis, SUA. Astfel, Statele Unite ale Americii apar ca o amenințare existențială pentru „Statele Unite ale Europei”. În consecință „pro-europenii” ar fi „anti-americani”, iar „pro-americanii” ar fi „anti-europeni”.

Când, la București sau la Sofia, guvernul „pro-european” cade, faptul nu se întâmplă ca urmare a eșecului acestora de a satisface nevoile românilor sau bulgarilor, și nici sub loviturile Rusiei sau Chinei, ci prin lucrarea forțelor aflate în slujba intereselor americane. Dacă la Budapesta, guvernul pro-american cade, de cădere vinovați nu sunt rușii sau chinezii, iar dorințele maghiarilor nu sunt responsabile, ci amestecul Bruxellesului (desigur în numele Berlinului, Parisului sau Varșoviei).

Este doar un paradox aparent acela potrivit căruia criteriul diferențierii între „pro-europeni” și „pro-occidentali” (adică „pro-americani”) este poziția – ideologizată și negativistă, respectiv realistă și pozitivă – față de Rusia. Aceasta deși Rusia nu amenință nici una din amintitele tabere, ci reprezintă cel mai oportun aliat virtual al fiecăreia dintre ele în efortul de a-și găsi un loc onorabil și sigur în contextul ordinii globale emergente.

Ceea ce îi unește, totuși pe „pro-occidentali” este nu rivalitatea cu China, care se manifestă diferit în raport cu UE și SUA, ci credința deșartă că ar mai putea-o domina ori măcar i-ar putea frâna ascensiunea printr-un război de uzură economică și încercuire militară, incluzând sancțiuni economice ilegale și tulburarea lanțurilor sale de aprovizionare maritime; nu spaima de ridicarea Chinei, ci memoria istoriei lor imperiale din care, asemenea tuturor puterilor senile, nu au uitat nimic și nu au învățat nimic.

Această rupere de realitate îi face pe americani să vrea ca în același timp să plece și să rămână în Europa, iar pe europeni să se zbată pentru a scăpa de dominația americană, rămânând, totodată, sub ocrotirea puterii americane. Ceea ce, evident, este imposibil.

NAȘTEREA IMPERIULUI AMERICAN DIN LUPTA CU IMPERIILE EUROPENE

Înainte de a fi state unite, americanii au fost colonii unite ale imperiilor europene, din a căror luptă învingător a ieșit cel britanic. În războiul de independență american (1765-1783) s-a forjat nu numai independența federației americane și identitatea națională / culturală a acesteia, ci și identitatea ei geopolitică. SUA a irupt din lupta împotriva dominației imperiale britanice; de adăugat, dominație pe care totdeauna, în urma tuturor înfrângerilor și cedărilor la care a fost obligat, Guvernul Majestății Sale Britanice a știut să o prelungească prin formule de o perfidă subtilitate, apte a asigura menținerea obedienței strategice chiar și în absența controlului tactic.

Această legătură explică de ce și cum Marea Britanie a insistat și reușit să implice SUA:
i. în cele două războaie europene devenite mondiale și prelungite prin Războiul rece;
ii. în războiul ei cu Iranul, început prin răsturnarea guvernului Mohammad Mosaddegh, care a declanșat, în conformitate cu principiul dominoului, șirul de conflicte ulterioare, trecând prin revoluția islamică și războiul irakiano-iranian, până la actuala operațiune militară israelo-americană anti-iraniană;
iii. în conflictul indo-pakistanez;
iv. în războiul cu Rusia din Ucraina etc.

Prin urmare, războiul de independență al SUA față de UK continuă și astăzi. El se va termina odată cu retragerea SUA din Europa, și astfel debarasarea agendei strategice americane de ghidajul englez.

După proclamarea independenței, deși sedusă de ideea de a se autodefini și manifesta ca Nou Ierusalim, SUA a fost prinsă inevitabil și de logica realismului politic. Potrivit acestei doctrine, un stat, indiferent de valorile moral-culturale așezate la temelia suprastructurii sale politice, este obligat să facă în așa fel încât puterea sa, respectiv capacitatea de a-și impune altora prioritățile, să nu fie niciodată depășită de puterea unui alt stat sau unei coaliții de state.

Dacă siguranța SUA era apărată teoretic de cele două oceane cu care se învecina și care o despărțeau de amenințarea puterilor rivale, confirmarea teoriei de practică avea nevoie ca flota americană să controleze mișcările altor state pe numitele oceane. Atlanticul și Pacificul nu confereau siguranță Americii decât dacă și ele erau sigure pentru America.

Dincolo de aceste oceane se aflau imperiile coloniale europene care impuseseră ordinea lumii. Ca actor al acestei lumi, SUA trebuia să se supună regulilor europene aflate la baza ordinii mondiale. Numai că, națiunea americană emergentă rezultată din întâlnirea energiilor creatoare descătușate de mesianismul protestantismului european, cu resursele naturale uriașe adăpostite de vastul „pământ promis” american, au împins SUA către producerea unei puteri economice incapabilă să trăiască și să evolueze fără piețele de aprovizionare și desfacere blocate de colonialiștii bătrânului continent.

De aici dubla confruntare americano-europeană: cea dintre expansionismul colonial european și nevoia de securitate americană, pe de o parte, și cea dintre expansionismul liberal american și conservatorismul colonial european. Prima a generat doctrina Monroe (după numele Președintelui SUA care a decretat că America latină, deci emisfera vestică, este domeniul exclusiv al puterii americane); cea de a doua, a produs doctrina Mahan (după numele vice-amiralului care, analizând influența puterii maritime asupra istoriei, inclusiv istoria formării imperiilor coloniale, a determinat America să adopte destinul și statutul puterilor maritime).

Această confruntare s-a prelungit și în timpul Războiului rece când rivalitatea vizibilă sovieto-americană a fost dublată de complicitatea ocultă americano-sovietică îndreptată împotriva ordinii mondiale europene de tip colonial (contra căreia, de altfel, se ridicaseră și Germania hitleristă și Italia mussoliniană); Moscova cu alibiul ideologic al eliberării popoarelor de sub jugul exploatării coloniale prin autodeterminare, conexat cu internaționalismul proletar, iar Washingtonul, în oglindă, cu argumentul libertății comerțului mondial și al respectului pentru drepturile omului, desigur, în versiunea lor vechi-testamentară.

Decolonizarea a fost calul de bătaie sovietic adăpat din Convenția internațională privind dreptul la autodeterminare al popoarelor, iar Acordul general pentru tarife (taxe vamale) și comerț, marele succes strategic american. Ambele au transformat „pacea europeană” în „pace americană”.

TEAMA IMPERIULUI AMERICAN DE IMPERIALISMUL EUROPEAN

În pragul afirmării definitive a SUA ca superputere globală și după aceea (deci de-a lungul întregului secol XX și la începutul secolului XXI), cu ochii pe rivalul european ostenit, din spatele căruia se ridicase amenințător imperiul rus (atât în versiunea sa țaristă, cât și în cea sovietică), strategia Washingtonului excludea orice posibilitate ca o singură putere, indiferent care ar fi fost aceasta, să domine Europa.

O asemenea ipoteză ar fi însemnat o concentrare de forțe europeană prea mare pentru a menține balanța globală a puterii înclinată în favoarea SUA. Aceasta ar fi determinat revenirea la vechiul raport de putere transatlantic, conform vechii ordini mondiale de inspirație europeană. Or, SUA nu mai putea accepta statutul puterii de mâna a doua. Și, la începutul secolului XX, fiind în plină ascensiune, nici nu avea de ce să îl accepte.

La data aceea, imperiul emergent care dorea dominarea Europei și ar fi fost și capabil să o obțină, creând astfel o putere continentală capabilă să izoleze, dacă nu chiar să sugrume, puterea maritimă americană, obligând-o a i se subordona, era Germania (fie că vorbim despre cel de al doilea sau cel de al treilea Reich).

Așa se explică de ce, spre a evita o izolare impusă, SUA a ieșit din izolarea sa voluntară, și a renunțat la războaiele prin interpuși (după ce a constatat că interpușii nu mai fac față costurilor luptei) optând pentru implicarea nemijlocită și totală în luptă. A făcut-o de partea vechilor imperii rivale europene, întrucât acestea, îmbătrânite și lovite de decadența bunăstării, se aflau pe panta coborâtoare a relevanței lor în raporturile globale de putere, dar și întrucât urmărea ca, în context, să le ofere formal victoria tactică împotriva Germaniei și a aliaților ei ca îndulcitor al înfrângerii strategice survenite sub efectul de recul al celei dintâi.

Într-adevăr, la finele celor două războaie mondiale purtate împotriva Germaniei, Europa s-a trezit împărțită între SUA și Rusia, iar atât aliații vest europeni ai SUA, cât și adversarii ei central-europeni s-au văzut și cu imperiile coloniale pierdute și sub ocupație americană.

Consolarea, oferită inteligent de Washington, în folosul său cel puțin tot atât cât și în folosul lor, a fost umbrela de securitate americană, care, chiar dacă i-a făcut și mai dependenți de SUA, le-a permis să nu se mai teamă nu atât de expansionismul rusesc, ci, mult mai important, să coopereze între ei în scopul realizării unei dezvoltări comune, a coeziunii lor economice, sociale și teritoriale, scăpați de concursul național, în loc să se teamă unul de altul și să sărăcească înarmându-se unul împotriva altuia.

TEAMA IMPERIULUI AMERICAN DE BLOCUL EURO-ASIATIC / EURO-RUS

Împărțind Europa într-o zonă de ocupație sovietică (estul) și una de ocupație americană (vestul), SUA s-a asigurat că nimeni nu va controla întregul continent și nici o putere europeană (inclusiv Germania) nu va fi suficient de solidă pentru a-i face concurență. De asemenea, un spațiu euro-sovietic din care Europa occidentală (re)industrializată și urbanizată lipsea nu reprezenta o amenințare pentru superputerea americană în plină înflorire.

Este și motivul pentru care printre primele obiective declarate ale NATO a fost acela de a menține Germania, acum formal „aliată”, la pământ. Să concepi o alianță militară cu gândul de a ține aliatul principal în genunchi este un lucru destul de neobișnuit care spune multe.

Alături de acesta, obiectivul ca Rusia să rămână în afara Europei nu avea relevanță geografică literală (jumătate din Europa era internată în lagărul sovietic), ci înțelesul geopolitic de a nu permite formarea unui bloc euro-asiatic relevant în concursul global al marilor puteri. Apariția acestuia a fost unul dintre coșmarurile strategilor americani.

SUA nu a fost interesată să domine Europa, căci din Europa nu avea ce lua (ea fiind continentul cel mai sărac în resurse naturale), ci să nu o vadă dominată de alții (europeni integrali sau asiatici europenizați), și nici să nu atingă prin ea însăși un nivel de putere care să îi dea posibilitatea de a contesta supremația puterii americane.

De aceea, al treilea obiectiv al NATO a fost menținerea Americii în jocul strategic european, cu câștigul de a avea un drept de supraveghere a politicii externe și de apărare a statelor ocupate membre, compensat prin angajamentul de a le apăra împotriva unui atac din sursă terță; atac ce nu avea să se producă vreodată (mai degrabă din lipsă de interes decât de teamă).

Partea 5:

Căderea Zidului de la Berlin, reunificarea germană, autodizolvarea blocului sovietic, sabordarea URSS și sfârșitul ordinii mondiale bipolare concepute, de fapt, de SUA, ca o „pace rece” impusă fostului aliat sovietic, mai slab, din războiul cu Germania, a lăsat America, precum avertizase Mihail Gorbaciov, fără un inamic global pe măsură, dar a redeschis posibilitatea formării blocului euro-asiatic care strica și somnul și apetitul Washingtonului.

Spre a scăpa de coșmarul amintit, SUA a împins UE, deja bulversată de dezastroasa administrare a diversiunii Covid 19, în războiul cu Rusia din Ucraina. Astfel, Casa Albă a încercat să omoare două muște cu o singură lovitură: să sleiască tentația Rusiei de a-și promova agenda geopolitică europeană prin mijloace militare și să castreze UE, lipsind-o astfel de orice relevanță strategică și de orice argument care să îi susțină aspirația la un statut de putere globală.

Încununarea acestei strategii trebuia să fie „Pacea de la Anchorage”; o altă Yaltă prin care, de astă dată, SUA nu numai că îi lăsa la dispoziție unei Rusii postimperiale, mult diminuate în comparație cu imperiul sovietic din 1945 și fără perspectivele evoluției de atunci, o jumătate de Europă – și anume Europa danubiană, contând pe faptul că acum rușii nu au nici puterea nici interesul de a o ocupa militar, dar împuternicind-o, pe de altă parte, cu o eventuală misiune de menținere a păcii în cealaltă jumătate – Europa renană, lăsată fără umbrela de protecție securitară americană.

ADIO, DAR RĂMÂN CU TINE!

Ceea ce a produs o schimbare esențială în lista priorităților strategice ale imperiului american, nu este atât rezolvarea contenciosului său cu imperialismul european, prin emascularea acestuia și realizarea unui echilibru regional între Rusia post-imperială (deopotrivă sovietică și țaristă) și o UE eșuată (deocamdată) în încercarea de a transforma Europa-piață în Europa-putere, cât evoluțiile din restul lumii. Dacă în secolul XX și începutul secolului XXI, rivalii SUA se găseau în Europa și toate energiile americane se concentrau pentru a câștiga concursul cu aceștia, acum marile rivalități sunt domiciliate în Asia; și este vorba, în special de China.