Enigma plafonării

Cel mai relevant scandal politic intern de actualitate este – oare de ce să ne mirăm – generat tot de Sorin Grindeanu. Liderul de facto, dar neales printr-un congres al Partidului Social Democrat. Spectacolul de circ se referă la ridicarea plafonării unor produse alimentare de bază. Legat de această măsură stabilită de guvern pentru sfârșitul acestei luni, apar nu numai controverse relevante, ci și mai multe enigme.

Toți liderii alianței care susțin guvernul Bolojan susțin că, în coaliție, cu un acord unanim – nici nu se putea altfel – s-ar fi luat respectiva decizie atunci când s-a decis prelungirea cu încă două luni, care expiră la sfârșitul lui septembrie, a plafonării. S-ar fi decis atunci că această prelungire a fost ultima amânare. Sorin Grindeanu susține însă contrariul. Și anume că niciodată PSD nu a fost de acord cu anularea plafonării.

Acest mesaj ferm și repetat în mod obsesiv, care contrazice toate celelalte afirmații ale liderilor coaliției, conține în subliminal un mesaj adresat păturilor celor mai defavorizate din România, care, în linii mari, constituie electoratul acestui partid. „Nu vă întoarcem spatele”, „nu vă lăsăm în urmă”, „nu vă abandonăm atunci când vă este mai greu” – sugerează cu fermitate Sorin Grindeanu, secondat și de alți lideri ai partidului. Care este, totuși, adevărul?

Nu este deloc sigur că plafonarea prețului produselor alimentare de bază este o soluție economică benefică pe termen lung. O serie întreagă de experți susțin că respectiva plafonare încorsetează libertățile economice, introduce un element artificial în piața concurențială, prejudiciază o serie întreagă de societăți comerciale și scade impozitele percepute de stat. În final, imixtiunea statului în politica de prețuri, într-o economie de piață liberă și concurențială, introduce în mod artificial și discreționar o frână în dezvoltarea economică.

Așa o fi! Eu nu mă pricep. Nu fac decât să îi citez pe cei mai reputați economiști, care au dezbătut în ultima vreme, în mod intens, această temă. Aceiași economiști, cărora li se adaugă și alții, susțin că o soluție alternativă, de natură să conducă la temperarea în mod natural a creșterii prețurilor la alimente, este stimularea, prin subvenții și alte măsuri, a producției agricole, a industriei prelucrătoare și a facilitării comercializării, prin supermarketuri, a mărfurilor autohtone.

Dincolo însă de această dispută, în care reprezentanții PSD, în frunte cu Sorin Grindeanu, nu intervin cu raționamente științifice de natură economică, este de domeniul evidenței că asistăm la un război politic transformat în război mediatic, de tipul „unul contra toți, toți contra unul”. Implicat până în gât în întreaga arhitectură a coaliției aflate la guvernare, de la nivel central până la nivel local și în cele mai multe dintre deconcentrate, autorități ale statului și consilii de administrație, PSD, prin vocea lui Sorin Grindeanu, lasă impresia că utilizează, dincolo de ceea ce este adevărat și de ceea ce este minciună, un dublu limbaj, atunci când tot amenință, fără să se țină de cuvânt și fără a renunța – Doamne ferește! – la privilegii, că rupe coaliția.

Și eu, și dumneavoastră, cei care citiți această analiză, împreună, ne putem imagina că întâlnirile la vârf ale reprezentanților coaliției, de fiecare dată când se adoptă decizii mai mult sau mai puțin importante, nu funcționează ca o simplă clacă, în care vorbele și angajamentele zboară necontrolate în vânt. Este, sau ar trebui să fie, de bun-simț ca fiecare dintre aceste ședințe la vârf să se materializeze prin procese-verbale semnate de toți reprezentanții și în care să fie consemnate măsurile luate. Vorba aia, scripta manent, verba volant!

Senzațional, pentru debandada care domnește în cea mai mare coaliție de guvernare, alcătuită din patru partide și jumătate, este faptul că, în ciuda importanței deciziei care urmează a fi adoptată pentru o bună parte a populației și în ciuda aprigei dispute generate de ea, nimeni nu iese în fața opiniei publice cu o dovadă într-un sens sau altul. Adică, cu un document scris și semnat. Concluzia este că un asemenea document nu există. Și fiecare poate să afirme, după numai două luni, tot ce îl taie capul. Dar aceasta este doar prima parte a unei concluzii necesare.

În esență, constatăm că această alianță funcționează cu totul și cu totul alandala. Nu numai fiindcă nu are în spate un program de țară asumat și angajant pentru toate partidele de la putere și pentru liderii acestora, ci și fiindcă, iată, liderii coaliției nu s-au gândit să procedeze așa cum ar proceda orice comitet cetățenesc al unei scări de bloc: să adopte în scris propriile decizii și angajamente.

În aceste condiții, ne mai putem mira că niciuna dintre principalele măsuri adoptate de guvern nu și-a atins țintele? Că deficitul, în loc să scadă, a crescut? Că inflația crește și ea galopant și se va duce spre 20% în general, și mult mai sus în ceea ce privește alimentele de bază? Ne mai mirăm că datoria externă, în loc să scadă, crește?

Oricât pare de paradoxal, o coaliție, cu cât e mai mare, cu atât se dovedește a fi mai vulnerabilă. Mai ales când toată lumea lucrează fără reguli.