Formarea limbii române

Formarea limbii române. Despre apariţia limbii române putem vorbi încă de la sfârşitul secolului al VV-lea. Atunci era considerată ca o limbă romanică sau neolatina.

Rolul principal în formarea acesteia a fost alcătuit de trei componente principale stratul romanic, substratul presupus daco-moesic şi adstratul slav.

Vocabularul de provenienţa din cele trei straturi se reflecta în vocabularul limbrii romane actuale. Potrivit unei statistici realizate de lingvistului Dimitrie Macrea cele trei elemente sunt regăsite în:

– compoziţia etimologică a 49.642 de cuvinte şi variante înregistrate în Dicţionarul limbii române moderne este clasificabila în 76 de grupe, dintre care numai 14 depăşesc procentajul de 1%.

– vocabularul principalelor grupuri lexicale: latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgăre 1,78%, bulgaro-sarbe 1,51%.

– alte elemente lexicale: turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogreceşti 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%.

Formarea limbii române

Lexemele de origine nesigură ating un procent de 2,73%, de origine necunoscută 5,58% iar lexemele nomatopeice 2,24%.

Doar 1.849 de cuvinte din cele 9.920 sunt primite direct din latină.

Numele de Dacia a continuat să fie folosit, la sfârşitul perioadei antice, pentru două provincii romane sud-dunarene din Şerbia şi Bulgăria de astăzi.

Termenul de „România” a fost folosit pentru Imperiul Roman de Răsărit. Acesta definea regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee. Personalităţile din secolul al XIX-lea s-au inspirat şi au optat pentru numele actual România al statului.

Evoluţia limbii române a evoluat din latină orientală. În evul mediu şi în perioada premodernă au intrat în limba un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane şi greceşti

În sec al XIX-lea limba franceză a avut-o limba franceză. Folosirea numelui de romană şi a numelui de romani pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a aşteptat întemeierea statului România.

Supuşii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele de „rumana” sau „rumaniasca” pentru limba este atestat în secolul secolului XVI.