Editorial

Globalism, suveranism și extremism

Publicat: 04 mai 2021
Sorin Rosca Stanescu
Sorin Roșca Stănescu

Recenta mișcare din Franța inițiată de rezerviști, dar și de cadre militare active și puternic susținută de partidul doamnei Marine Le Pen, ne obligă nu numai la o reflecție, ci și la o dezbatere cât se poate de serioasă. Reprezintă suveranismul o mișcare extremistă? În totalitate? Parțial? Și dacă da, începând din ce punct? Reprezintă globalismul o tendință periculoasă pentru state și pentru cetățenii acestor state? Și, dacă da, începând de unde? Mă simt obligat să răspund acestei provocări. Cu atât mai mult cu cât se conturează un suveranism autohton. Care se opune tendințelor globaliste, și ele din ce în ce mai accentuate în România.

Recunosc, tema este extrem de dificilă. Pentru că o abordăm din interiorul Uniunii Europene. În definitiv, ce reprezintă Uniunea Europeană? O formă a globalismului. Fie ea și parțială. La drept vorbind, Uniunea Europeană este, istoric vorbind, ultima asociere a unor state care, în numele puterii colective, au decis să cedeze într-o măsură mai mică sau mai mare, dar totuși să cedeze atribute ale suveranității. Din această perspectivă, este primul experiment semnificativ al globalizării la nivel mondial, după eșecurile succesive ale Imperiului Macedonean, ale Imperiului Roman, ale celui de-al Treilea Reich, și al lagărului edificat de Stalin după cel de-al Doilea Război Mondial. De fapt, este pentru prima dată după republica orașelor stat din Grecia antică când de bună voie, nesilite de nimeni, statele se asociază pentru a crea treptat un stat mai mare, cu popoare dintre cele mai diferite ca origine, ca tradiție, ca nivel cultural, de civilizație, ca nivel economic, dar și cu religii diferite. Și în anumite situații chiar ostile unele față de altele. Ei bine, trebuie pusă întrebarea, căreia suntem obligați să-i dăm un răspuns, în ce măsură, pentru a edifica și a consolida această construcție europeană, statele sunt dispuse să renunțe la suveranitatea lor. Și, din această perspectivă, să vedem în ce măsură suveranismul poate fi taxat drept extremism.

Ținând cont de particularitățile Uniunii Europene, putem afirma, fără riscul de a greși, că multe dintre trăsăturile atribuite în alte state conceptului de patriotism, în Uniunea Europeană sunt percepute și tratate deseori drept extremism. Pentru că, de la un punct încolo, patriotismul se transformă înevitabil în suveranism. Și, tot de la un punct încolo, suveranismul frânează globalismul, care stă la baza formării Uniunii Europene. De aceea, deloc întâmplător, am văzut, am auzit și am citit în ultimii ani acuzații din ce în ce mai frecvente lansate împotriva unor personaltăți, mișcări și partide europene, în sensul că ar fi sau ar avea tendințe extremiste.

Există un echilibru extrem de fragil între globalismul european și suveranismul european. Globalismul parțial, dacă se poate spune așa ceva, mărginit de granițele Uniunii Europene, este indispensabil funcționării și apoi osmozei acestui conglomerat de state. La rândul său, suveranismul, care este o expresie a patriotismului, a naționalismului sănătos, ambele înalte valori morale, este perfect motivat și absolut necesar, dacă se manifestă în anumite limite. Care sunt limitele? În sens generic, ele se circumscriu ideii ca, în colaborare cu celelalte state europene, fiecare să manifeste voință, să aibă capacitatea și să aibă posibilitatea de a-și afirma și materializa interesul național. Mai pe șleau, în numele interesului colectiv, în numele unor valori UE atât de des invocate, este de neadmis ca, cedând suveranitate, un popor să-și cedeze bogății naționale în favoarea unui alt popor sau altor popoare dominant, dominante, în cadrul acestei asocieri de state. Iar avuția națională este extrem de diversă. Ea înseamnă, în cazul României, zăcăminte de metale prețioase, zăcăminte de hirdrocarburi, zăcăminte de sare, păduri, teren arabil, forță de muncă, piață de desfacere, cultură, limbă, artă specifică ș.a.m.d. Această miniplanetă globalizată, care se cheamă Uniunea Europeană, ar putea fi cu atât mai bogată cu cât fiecare stat în parte își poate afirma aceste valori proprii, și ar putea fi cu atât mai săracă, cu cât o parte dintre aceste state jertfesc pe altarul globalizării mai multă suveranitate decât este necesar.

Din perspectiva schițată mai sus, percep cu durere și cu stupoare cum o serie de expresii sau de cuvinte cu o mare încărcătură emoțională sunt din ce în ce mai intens schilodite, pervertite și condamnate. Astfel, naționalismul în Uniunea Europeană este din ce în ce mai des taxat drept extremism. Sau chiar drept neofascism. Patriotismul este identificat de neomarxiști cu extrema dreaptă. Partidele care susțin suveranismul suferă din ce în ce mai vizibil tentative de eliminare a lor, prin scoaterea în afara legii și excluderea de la jocul democratic.

Încerc să fiu cât mai exact, deși spațiul acestui demers editorial nu-mi permite să tratez această temă uriașă cu precizia unui chirurg. De aceea, am să îi ofer cititorului o explicație abruptă. Cel mai radical partid din istoria recentă a României, Partidul România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, avea tendințe și accente extremiste, dar nu era un partid extremist. Era un partid naționalist care, din păcate, uneori, mai ales în raport cu maghiarii, cu romii și, în prima perioadă, cu evreii, manifesta tendințe rasiste. Cu toate acestea, în linii mari, Partidul România Mare s-a menținut în limitele impuse de jocul democratic.

Statele slabe din Uniunea Europeană, cele venite mai recent și încă marcate de lunga perioadă în care nu au putut exersa democrația, ci doar dictatura, sunt deseori pe cale să fie percepute de către statele puternice UE, cu o economie consolidată, drept o pradă. Drept teritorii și populații numai bune de cucerit printr-o ofensivă pașnică, dar nu mai puțin perversă decât ofensiva militară. De aceea, deloc întâmplător în aceste state, și mă grăbesc să dau două exemple, Polonia și Ungaria, se manifestă din ce în ce mai accentuat tendințe suveraniste. Pentru popoarele lor, aceste tendințe sunt benefice. Pentru națiunile dominante de la nivelul UE, aceste tendințe sunt malefice. Și, de aceea, sunt combătute. Și, de aceea, în acest creuzet al Uniunii Europene există nu numai unitate în diversitate, ci și bătălii uneori necruțătoare între tendințele integratoare și valorile suveraniste, percepute de unii drept dezintegratoare.

Tema pentru România este de mare actualitate. Pentru că observ cum, pe zi ce trece, din mai multe partide și organizații ale societății civile, începe să se aglutineze o mare mișcare și poate o mare formațiune politică de tip suveranist. Semnalul este dat de o inițiativă legislativă intitulată Legea suveranității care, după ce este supusă dezbaterii publice, va fi semnată de cetățeni și pusă, confom Constituției, ca o inițiativă care le aparține, pe masa Parlamentului. Va fi un bun prilej pentru globaliști să aducă acuzații de naționalism extremist acestei mișcări, iar pentru adepții ei să-i acuze pe neomarxiștii care domină în prezent politica României de o fomă de globalism care sacrifică sau chiar crucifică interesul național. În măsura în care și unii și alții se vor menține în limitele impuse de un dialog, de o confruntare de idei și de tendințe, acest nou front ideologic se va dovedi pe termen mediu și lung constructiv.





Comentarii
Adauga un comentariu