Hanul din satul datoriilor și republicile fără clienți

De la pilda hangiței la pilda Republicii: despre iluzia prosperității pe datorie și oboseala democrațiilor europene:

Într-un sat prosper, aflat la marginea unei păduri, se afla un han cu firmă mare și chelneri politicoși.

Hanul avea mereu mese pline, muzică ușoară, iar pe perete, o plachetă aurie pe care scria „Deschis pe datorie”. Toată lumea consuma, nimeni nu plătea pe loc, iar hangița, o femeie respectabilă, nota totul într-un registru gros, cu speranța că, la finalul lunii, se va regla contul.

Într-o zi, trece pe acolo un negustor străin. Se miră de aglomerație și întreabă:

— Cum de merge așa bine hanul într-un sat unde toți se plâng că n-au bani?

— E simplu — răspunde hangița zâmbind. — Toți cumpără acum și plătesc când vor avea. Așa circulă banii, iar satul prosperă!

Negustorul dă din cap, plătește o bere și pleacă. A doua zi se întoarce cu un mic teanc de hârtii.

Erau chitanțe: de la toți cei datorați, toți semnaseră. Cumpără toate datoriile, cu o reducere de 30%.

Hangița e fericită: scapă de riscul neîncasării. O săptămână mai târziu, negustorul se întoarce și cere banii. Nimeni nu are. În scurt timp, hanul se închide, gospodăriile intră în panică, iar satul descoperă că prosperitatea fusese doar o iluzie finanțată pe datorie.

Morală?

Orice sistem economic care consumă astăzi pe seama promisiunilor de mâine, fără o bază productivă reală, va ajunge inevitabil în faliment — fie el sat, firmă, sau stat.

De la hanul din sat la Palatul Élysée

Franța pare astăzi un astfel de han. Masa e întinsă, notele de plată se adună, iar hangița – în cazul nostru, statul francez – continuă să noteze cu un zâmbet fals: „plătim mâine”. Dar mâine nu mai vine.

Demisia lui Sébastien Lecornu, al cincilea prim-ministru din mandatul actual al lui Emmanuel Macron, este doar ultimul simptom al unei crize profunde. Guvernul nu mai are majoritate în Adunarea Națională. Stânga și dreapta s-au baricadat în poziții dogmatice. Forțele de centru, cândva aliate cu Macron, fug acum de un președinte care nu mai inspiră nici speranță, nici frică.

Macron, liderul care promitea modernizarea Franței, a devenit prizonierul unui sistem politic incapabil de reformă. A epuizat formula clasică a „centrului rezonabil”, a pierdut majoritatea parlamentară și se vede izolat între extreme. Astăzi, președintele Franței mai are doar patru opțiuni — și niciuna nu e bună.

Poate numi un nou prim-ministru, dar ar fi doar o repetiție inutilă a aceleiași farse. Poate încerca o coabitare cu opoziția, dar ar pierde controlul politic și prestigiul. Poate dizolva Adunarea Națională și convoca alegeri anticipate, dar riscă o înfrângere istorică. Sau poate demisiona, recunoscând eșecul. Un președinte lipsit de majoritate parlamentară, izolat politic și impopular în sondaje, ar putea decide să plece înainte de termen. Oficial, mandatul său expiră în 2027 — dar întrebarea devine tot mai acută: ce sens are prelungirea unei agonie politice?

Dincolo de strategiile de palat, miezul problemei este economic și moral: statul francez trăiește de ani buni peste posibilități, împrumutând bani pentru a menține o aparență de prosperitate socială.

E hanul care oferă vin pe datorie, sperând că toți clienții vor deveni, cândva, bogați.

Franța a devenit, fără să recunoască, cel mai mare „război fiscal” din zona euro. Sub presiunea datoriilor, niciun guvern nu are curajul să spună adevărul: că nu poți menține un stat hiper-generos, cu salarii publice mari, pensii crescute și deficit bugetar cronic, fără ca cineva, undeva, să plătească nota. Dar clasa politică franceză a ales să mintă elegant: să vândă visul prosperității eterne pe credit, sperând că următorul guvern – sau următoarea generație – va găsi o soluție miraculoasă.

Economia negării: când realitatea fiscală devine inacceptabilă

Macron nu e primul care a căzut în această capcană. Ea e structurală. Franța, ca și multe alte democrații occidentale, a dezvoltat un reflex de autoconservare politică: orice reformă profundă este evitată de teama costului electoral. Când un guvern încearcă să reducă deficitul, pierde alegerile.

Când nu o face, pierde viitorul. Atât Macron, cât și opoziția, au construit discursuri bazate pe negarea problemelor structurale. De aceea, țara riscă să devină epicentrul următorului mare conflict fiscal din zona euro.

Rezultatul?

O societate care refuză să accepte că nu poți trăi pe datorie la infinit. Statul francez a construit un model de protecție socială de invidiat, dar care azi funcționează ca un castel din cărți de credit.

Macron, omul care promitea revoluția modernizării, a devenit paznicul unei iluzii colective. Fiecare reformă propusă (pensiile, piața muncii, administrația) s-a lovit de reacții sociale violente. Sindicatele apără privilegii, partidele apără retorici, iar președintele apără aparența controlului.

În fapt, Franța trăiește o criză a legitimității, nu doar a guvernării. Când statul nu mai poate guverna, dar nici nu vrea să recunoască eșecul, el devine un han în care toți beau pe datorie, convinși că nota va fi plătită de altcineva. Iar din această combinație de blocaj politic și fragilitate financiară se poate naște, în timp, un veritabil seism economic European.

Lecția franceză și oglinda românească

Aici începe partea cu adevărat interesantă pentru noi. De ce ar trebui România să privească atent spre Paris? Pentru că, dincolo de diferențele de limbă și mărime, mecanismul e același: trăim din împrumuturi, amânăm reformele, ne mințim că sistemul e sustenabil, iar când se rupe ceva, dăm vina pe context.

România nu e Franța, dar a învățat perfect arta simulării reformei. Am importat limbajul europenizării, dar nu și disciplina ei fiscală. Ne place să credem că bugetul e un instrument al solidarității, nu o oglindă a realității. Politicienii noștri, ca și cei francezi, se luptă pentru supraviețuire, nu pentru strategie.

Avem un stat cu ambiții mari și venituri mici, cu programe generoase și investiții precare. În timp ce ne certăm pe taxe și pensii speciale, datoria publică crește liniștit, ca registrul hangiței din pildă. În spatele promisiunilor, cifrele se adună: dobânzile cresc, inflația erodează, iar generațiile viitoare vor fi obligate să plătească pentru festinul de azi.

Dar, spre deosebire de Franța, România are o vulnerabilitate mai gravă: absența încrederii. În Franța, statul e criticat, dar respectat. În România, e suspectat de la început. Asta face ca orice reformă – oricât de bine intenționată – să se lovească de o cultură a neîncrederii, alimentată de ani de corupție, improvizație și promisiuni neonorate.

De la Macron la Miorița: statul care se teme de adevăr

Dacă Macron e prizonierul unui sistem care nu-l mai ascultă, România e captivă într-un sistem care nu mai crede în nimeni. Avem aceeași dificultate în a asuma decizii nepopulare, aceeași dependență de împrumuturi, aceeași teamă de adevăr economic.

Guvernele noastre schimbă doar decorul, nu piesa. Se numesc „tehnocrate” sau „de unitate națională”, dar scopul lor e același: să amâne momentul adevărului fiscal. Când vine vremea notelor de plată, totul se transformă în spectacol politic: un ministru acuză „greaua moștenire”, un premier cere „solidaritate europeană”, iar poporul votează pe cine promite că va mai deschide o linie de credit.

În fond, România și Franța împărtășesc același sindrom: teama de ajustare. Ajustarea fiscală e privită ca un atac asupra bunăstării, nu ca o condiție a supraviețuirii. Iar clasa politică, în loc să explice, preferă să încurajeze iluzia.

Rezultatul?

O economie care produce prea puțin, redistribuie prea mult și se împrumută permanent pentru a susține iluzia echilibrului.

Concluzie: pilda hangiței și lecția democrațiilor obosite

În pilda noastră, satul a prosperat până când datoria a devenit mai mare decât satul însuși. În lumea reală, Franța și România se află în puncte diferite ale aceluiași drum. Una se prăbușește sub 4

greutatea datoriilor și a blocajului politic; cealaltă se îndreaptă lent spre aceeași destinație, cu aceeași inconștiență zâmbitoare.

Democrațiile europene par astăzi obosite. Au transformat responsabilitatea în retorică și reforma în promisiune electorală. Dar economia nu iartă retorica. Ea funcționează după legi simple, ca registrul hangiței: tot ce scrii pe datorie trebuie, mai devreme sau mai târziu, plătit.

Adevărata întrebare nu e dacă Macron va cădea, sau dacă România va intra într-o nouă criză bugetară. Întrebarea este: câte generații mai pot trăi într-o ficțiune economică înainte ca hanul să se golească?

Pentru că, oricât de frumoase ar fi decorurile Europei, în spatele lor rămâne aceeași morală: nu există prosperitate pe credit moral. Nu există viitor fără adevăr.