INCURSIUNI ÎN ISTORIA TERORISMULUI IV: Despre teroristul Brutus

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Un alt atentat terorist al antichității este cel căruia i-a căzut victimă împăratul roman Iulius Cezar. Situația politică a Romei secolului I înainte de Hristos era aproape identică cu cea a Franței dinainte de înscăunarea lui Napoleon. Marele imperiu roman care cuprindea Italia ( cu cele trei insule mari ale sale ) Spania, Grecia, Asia Mică, Iliria, Macedonia și nordul Africii, se clătina din toate încheieturile, măcinat de corupție și birocrație. Era nevoie de un om providențial care să salveze acest imperiu iar omul cu pricina se numea Cezar și era cel mai celebru general al vremii. Întors dintr-o campanie glorioasă împotriva galilor și britanilor, Iulius Cezar fu îmbrățișat de Roma ca un salvator primind titlurile de ”împărat” și ”părinte al țării”. Acest adevărat zeu al Romei antice mai era dictator, consul, pontifex maximus, cenzor și comandant suprem al armatei. Măsurile discreționare și inovațiile politice ale scurtei domnii a lui Caius Iulius Cezar au făcut ca acesta să devină indezirabil pentru Senatul Romei care, la 15 Martie 44 Î.Hr. a decis asasinarea lui. Atentatul căruia i-a căzut victimă marele împărat roman, judecat după canoanele de azi ale legislației internaționale, a fost un autentic act terorist coordonat de cel despre care istorici precum Plutarch sau Suetoniu ne spun că era chiar fiul lui Cezar, pe numele său Marcus Iunius Brutus.

Asasinarea lui Cezar constituie una din paginile celebre ale istoriei antice, motiv pentru care s-au păstrat toate detaliile acestui act terorist pus la cale, culmea,  de structura legislativă supremă a Romei antice adică Senatul acesteia. Asasinatul a fost pus la cale de 60 de complotiști în frunte cu însuși Marcus Iunius Brutus care mai era și magistrat pe deasupra. Actul terorist a avut loc în sala mare a teatrului lui Pompei unde Cezar fu ucis cu 22 de lovituri de pumnal de către proprii săi senatori, începând cu Publius Servilius Casca și terminând cu Brutus. Două expresii celebre au marcat domnia scurtă, de doar cinci ani, a marelui Cezar. La trecerea Rubiconului în drumul său glorios spre Roma viitorul împărat a spus :”zarurile au fost aruncate”. Ultimele sale cuvinte, adresate conducătorului atentatului terorist, au fost: ”și tu, fiul meu?”. Păstrate pentru posteritate, vorbele marelui om marchează nu doar viața unuia dintre cele mai celebre personaje ale istoriei ci și unele dintre reperele triste ale istoriei: loviturile de stat, intriga și asasinatul politic. Într-un cuvânt, terorismul instituționalizat.

Persecuțiile teroriste împotriva creștinilor.

În primele secole ale erei noastre, diferența dogmatică absolută dintre creștinismul propovăduit de Iisus și politeismul care era religia oficială a imperiului roman a făcut ca împotriva creștinilor, tot mai numeroși și mai bine organizați, împărații vremii să instituie o adevărată epocă a terorii, una care a început în vremea împăratului Nero ( unul din marii scelerați ai istoriei despre care izvoarele istorice spun că a incendiat Roma pentru a avea o motivație solidă de a-i extermina pe creștini )  și s-a încheiat în anul 313, în timpul lui Constantin cel Mare. Istoricii ne spun că acest dement pe nume Nero, a dat un decret de interzicere a creștinismului sub formula ”non licet esse vos” adică nu este permis ca voi să existați!  Așadar, timp de două veacuri și jumătate, aparținătorii Bisericii primare au fost arși, decapitați, crucificați, trași în țeapă și oferiți drept hrană animalelor sălbatice în cursul unor spectacole ale ororii și terorii, organizate în arene pline de spectatori entuziaști care aplaudau în delir, o adevărată rușine pentru specia căreia îi aparținem. Această teroare oficială îndreptată împotriva creștinilor nu avea o cauză principală ci se baza doar pe unele calomnii odioase cum ar fi aceea că, în timpul adunărilor religioase creștinii își ucid copiii cărora le mănâncă carnea și le beau sângele. Această confuzie cumplită avea la origine neânțelegerea practicii simbolice a Sfintei Împărtășanii respectiv corespondența vinului cu sângele Mântuitorului și a pâinii cu trupul acestuia.

Alte zvonuri halucinante conform cărora agapele creștine erau de fapt niște orgii în cursul cărora creștinii se dedau inclusiv la incesturi au completat un rechizitoriu absurd și nedrept care a stat la originea unora dintre cele mai cumplite acte teroriste comise vreodată. Caracterul terorist al acestor crime abominabile cunoscute eufemistic drept persecuțiile creștine ale primelor veacuri este dat de scopul declarat al conducătorilor romani, anume acela de a extermina creștinii pentru simpla vină a acestora de a exista (”nomen ipsum, nomen cristianum”). Începând cu împăratul Traian și terminând cu Deciu, teroarea împotriva creștinilor a fost legiferată printr-un act oficial numit ”rescript”. După împăratul Deciu, până în vremea lui Maximianus Daia, ultimul împărat roman înaintea lui Constantin cel Mare.

Teroarea împotriva creștinilor din primele secole ale erei noastre stă la originea cultului sfinților Bisericii. Dintre cei mai cunoscuți și mai cinstiți martiri pe care Biserica i-a sanctificat pentru a-și fi dat viața lor pentru credința în Hristos  în acele vremuri cumplite amintim, în ordine cronologică pe sfinții Petru și Pavel uciși în vremea lui Nero; Sfântul Ignațiu al Antiohiei și Sfântul Simon al Ierusalimului uciși în vremea lui Traian; Sfînta Felicitas, Sfântul Iustin Filosoful, Sfântul Policarp de Smirna și Sfânta Cecilia uciși în vremea lui Marcus Aurelius; Sfânta Agata, Sfânta Ecaterina și Sfântul Trifon uciși în vremea lui Traianus Decius;Sfânta Varvara, Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Gheorghe și Sfânta Doroteea uciși în vremea lui Dioclețian; Sfântul Laurențiu, Sfântul Sebastian, Sfânta Agnes, Sfântul Dumitru și Sfânta Anastasia uciși în vremea lui Maximian Daia. Aceștia sunt doar câțiva dintre sutele de mii sau poate chiar milioanele de martiri căzuți victime terorii anticreștine din primele veacuri ale creștinismului.