Ion Cristoiu: „Democrația înseamnă dreptul fiecăruia dintre noi de a se putea apăra în public”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Chiar din primul număr al Zig-Zag-ului condus de mine, numărul datat an I, nr. 5, martie 1990 (deoarece numărul anterior e datat 20 martie 1990, iar următorul aprilie 1990, cred că am debutat ca director cu numărul din 27 martie 1990), am înființat pentru pagina a doua a revistei rubrica Dreptul la apărare. Textul de justificare a inițiativei, deși nesemnat, a fost scris de mine. Revăzînd acum colecția revistei, nu pot decît să mă mîndresc cu această inițiativă. Iată textul:

„Democrația noastră, ca orice democrație, și mai ales balcanică, se definește și prin atacurile publice pătimașe. Numeroase persoane sînt ținte ale criticilor, înjurăturilor și dezvăluirilor de tot felul. Drepte sau nedrepte. Unele persoane răspund. Altele încearcă să răspundă, dar li se refuză acest drept. Cele mai multe tac. Din diferite motive: de la timiditate la lehamite. Noi credem însă că democrația înseamnă dreptul fiecăruia dintre noi de a se putea apăra în public. Sau măcar de a avea sentimentul că o poate face nestingheriți. Iată de ce inaugurăm aici o nouă rubrică: Dreptul la apărare. Vom publica, în cadrul ei, răspunsurile unor persoane atacate în ziarele și revistele actuale. Inclusiv în revista noastră. Vom face loc și intervențiilor în care scriitori, ziariști, cititori iau apărarea unor persoane criticate în public. Nu ne interesează dacă au sau nu dreptate. Cititorii sînt suficient de maturi ca să-și dea seama de adevăr. Așteptăm, așadar, articolele dumneavoastră.”

Rubrica, pentru a fi înțeleasă, trebuie raportată la contextul istoric al finelui de martie 1990.
După 12 ianuarie 1990, cînd a supraviețuit Puciului pus la cale de Dumitru Mazilu, Ion Iliescu purcede la o vastă Operațiune de delimitare de fostul regim, mai precis de nomenklatura fostului regim. Membrii CPEx care au participat la ședința din 17 decembrie 1990 sunt arestați pe motiv de complicitate la genocid. Cică ei ar fi aprobat măsurile luate de Nicolae Ceaușescu pentru reprimarea protestelor de la Timișoara. Era o acuzație complet falsă din punct de vedere juridic. Moralicește, da, participanții la ședință puteau fi acuzați. Nu de complicitate la genocid, ci de oportunism la cel mai înalt nivel. Ședința a fost concepută de fostul conducător ca o muștruluială cu public a șefilor instituțiilor de forță – Vasile Milea, ministrul Apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de Interne, Iulian Vlad, șeful Securității. Din punct de vedere moral membrii CPEx erau datori dacă nu să se opună soluției militare asumate de Nicolae Ceaușescu, atunci măcar să ridice două dește și să avanseze, politicoși, o altă soluție. Ei nu fac asta, zic, da, să trăiți!, deși pe teren fiecare își pune piciorul în ghips (nici nu se opune, dar nici nu face exces de zel). Nicolae Ceaușescu nu-i convocase pentru a le smulge aprobarea. Ca șef de stat n-avea nevoie de aprobarea organismului de partid care era CPEx. De altfel, așa cum se vede din Stenogramă, Nicolae Ceaușescu ordonase și coordonase represiunea chiar din 15 decembrie 1989. E absurd să credem că pe 17 decembrie 1989, duminică după amiaza, îl lovesc remușcările c-a încălcat democrația internă a PCR și se precipită să convoace organismul colectiv de conducere. Cu toate acestea, nu numai Procuratura lui 1990, fostă ceaușistă din cap pînă-n picioare, năpîrlită iliescist peste noapte, se năpustește asupra Foștilor, dar și presa. În martie 1990, FSN-ul lui Ion Iliescu, avea în mînă presa din România. Cele trei cotidiane – Adevărul, România liberă, Tineretul Liber –erau cel puțin din punctul de vederea al anticeaușismului de partea lui Ion Iliescu. Din punctul de vedere al anticeaușismului, deoarece România liberă, deși critică față de Ion Iliescu, era aliata acestuia mai mult decît zeloasă în denunțarea fostului regim. Și nu de puține ori, ca în cazul Dumitru Mazilu servindu-l pe Ion Iliescu prin publicarea unor dezvăluiri compromițătoare pentru adversarii acestuia din FSN. De TVR e inutil să mai vorbesc. Toți cei acuzați, denunțați, călcați în picioare în presă și în Justiție, aveau însă dreptul democratic la apărare. Aveau dreptul de a li se publica și punctele de vedere.

Erau acestea incorecte, părtinitoare?
N-avea importanță.
Avea importanță posibilitatea garantată de democrație ca aceștia să se apere. Nu de puține ori, Foștii – nu doar politicieni, dar și scriitori, jurnaliști – erau atacați în presa oficială. Zadarnic trimiteau ei drept la replică sau mergeau chiar la redacție pentru a cere să li se publice și poziția lor.
Erau tratați cu sictir.

Convins că democrația înseamnă și dreptul – dacă nu chiar mai ales – la apărare, atît în Justiție, cît și în Presă, am înființat rubrica Dreptul la apărare. Cîtă vreme am fost eu director – din aprilie 1990 pînă în septembrie 1990 – la această rubrică au fost publicate drepturi la replică ale celor despre care se scrisese în revistă. Inclusiv ale celor atacați de mine.
Și sînt și acum încredințat că într-o veritabilă democrație trebuie creat cadrul adecvat pentru ca orice membru al societății să se poată apăra în public de acuzațiile aduse în public.